Sunt o mama buna, dar si o ticaloasa in acelasi timp

Mamica despre care povestesc era la un chef si probabil voia sa stea cu adultii, sa barfeasca, sa se simta bine, nu sa aiba grija celor mici. De aceea ii trimitea pe cei doi copii prescolari sa se joace cuminti in camera cealalta. A facut asta in repetate randuri, dar ei au ramas neclintiti langa ea. Se aflau intr-o casa straina, fara jucariile lor, asa ca se agatau de stalpul de sprijin moral - mama.

Nu stiu cum s-a ajuns in aceasta situatie. Cum poate o mama sa-si dea la o parte asa proprii ei copii? Nu cred ca au fost conceputi la intamplare sau ca nu au fost doriti. Daca intrebi orice mama, indiferent de natie, studii sau venit, iti va spune ca, pentru ea, cea mai importanta fiinta pe lume este copilul ei. Si atunci cum ajungem sa ne bruscam copii, chiar si atunci cand nu sunt obraznici? Cum ajungem sa ne fie sila sa fim in preajma lor? Cum ajungem sa nu mai stim sa ne bucuram de ei? Pe perioada sarcinii eram bucuroase la maxim si nerabdatoare sa ne vedem pruncul, dar apoi...

Intr-una din zilele astea de toamna, am profitat ca era soare si am iesit cu baietelul meu in parc. Am vrut sa petrec o ora doar cu el, sa-i acord toata atentia, nu numai stau in preajma lui. Asa de bine ne-am simtit! Ne-am dat amandoi in leagan, ne-am plimbat, am mancat covrigi, am ras. Chiar am inventat un joc nou, cu umbrele noastre - ne alergam unul pe altul ca sa ne calcam pe umbra. A fost de vis! Mi-a prins tare bine timpul acesta! Mi-am dat seama ca mi se intampla de multe ori sa uit cum sa ma bucur de copilul meu, sa ma las prinsa intr-o panza de griji si probleme de rezolvat.

Chiar daca nu mi-am impins copilul ca sa nu mai stea langa mine, mi s-a intamplat de multe ori sa-mi doresc sa adoarma mai repede dupa-amiaza ca sa-mi pot vedea serialul. Stiu ca orice mama echilibrata trebuie sa aiba si un timp al ei, dar asta nu inseamna ca trebuie sa se comporte urat tocmai cu cel pentru care spune ca are cea mai mare iubire.

As vrea sa ma bucur de baietelul meu mai des. A petrece timp cu el nu inseamna a sta in casa langa el, dar spaland vase, facand mancare sau lucrand la vreun proiect de la serviciu. Pentru mine, a petrece timp cu el inseamna a-i acorda toata atentia, a-l baga in seama, a sta de vorba cu el cand esti in parc, nu la telefon minute in sir, in timp ce el se da in leagan. Pana la urma, de ce am vrut sa devenim mame, ca sa ne impingem cu sila copiii zicandu-le "da-te mai incolo"?!

Update. Am scris randurile de mai sus acum o luna si sunt in continuare perfect de acord cu ele. Intre timp insa, cu regret o spun, mi s-a intamplat sa fiu si eu o mama dintr-alea, care ridica tonul la copil cand este pe strada, care ii da palme la fund cand face prostii, care-i spune: "m-ai tampit astazi!". Este crud ce spun, dar asta-i adevarul. Ieri copilul meu m-a supus la mai multe incercari si din pacate, n-am reusit sa adopt conduitele in care cred, si anume sa-i explic cu calm unde a gresit, sa nu tip la el, sa nu-i dau palme la fund si nici sa-l terorizez verbal spunandu-i "m-ai tampit".

Of... Nu pot sa cred ca am fost eu mama care tipa la copil pe strada. Niciodata nu mi-a placut asta! Ah! Incredibil! Acum nu mai pot sa judec mamele ticaloase, cand eu insami am devenit una. Ah, imi doresc sa invat sa ma controlez si sa aplic metodele cu care sunt de acord, care sunt cele mai bune pentru copilul meu. Dar cel mai rau ma doare ca deja am inceput si eu sa uit sa ma bucur de copilul meu.

Inteleg si constientizez ca simplul fapt ca realizez ca gresesc, ca imi observ comportamentul gresit si ca ma straduiesc sa caut rezolvari pentru el, ca nu cad in nepasare, ma face o mama buna. Ca incerc sa nu fiu mama care nu se mai bucura de copilul ei, si ca imi judec propriul comportament astfel incat totul sa fie mai bine pentru copilul meu, nu neaparat pentru mine, si sa incetez sa mai fiu ipocrita cand spun ca micutul meu este cea mai importanta fiinta pentru mine, sa demonstrez in fiecare zi, si mai ales in situatii dificile, ca el intr-adevar este cel mai important.

Voi mamicilor, ati trecut prin asa ceva? Cum reusiti sa faceti fata situatiilor care va scot din minti? Cum reusiti sa nu tipati la copil atunci cand da cu mainile murdare pe pereti, cand merge pe drum tragand de toate gardurile, urcandu-se pe scari, fugind de colo-colo, refuzand sa va tina de mana cand traverseaza strada, cum reusiti?

Cu drag,
Alexandra Irimiea
Redactor Qbebe