„Când ne-am căsătorit, aveam doar o lingură și o furculiță”. Ce m-a învățat bunica despre căsnicie

Bunicii mei s-au cunoscut în anii ‘60, la cinema. Pe atunci, oamenii nu aveau la fel de multe opțiuni de distracții ca acum, așa că ori de câte ori rula câte un film la cinema - bun, rău, nu conta - oamenii mergeau să îl vadă.

S-au văzut, s-au plăcut și au început să fie împreună. Nu știu foarte multe din perioada în care s-au curtat, însă știu că au fost împreună circa 1 an, până să se căsătorească.

Bunica era din Băcâia, un sat care acum e părăsit și plin de porci mistreți, care circulă în voie prin curțile care odinioară aparțineau oamenilor. A plecat devreme de acasă, la 12 ani. S-a dus în Orăștie ca să-și continue școala, pentru că în sat nu mai avea posibilitatea. 

Tataie s-a născut la Fulga, un sat din județul Prahova, dar venise în Orăștie ca să facă școala militară. 

Așa s-au cunoscut amândoi în acest mic oraș, în care câțiva ani mai târziu avea să se nască mama mea. 

Când tatăl bunicii mele a aflat că fata lui avea „să se ia”, i-a oferit bani ca să facă o nuntă mare, însă ea nu a vrut. Adevărul e că nu era genul care să dea o petrecere mare în cinstea nunții ei (sau în general).

Ea și tataie s-au cununat la primărie, alături de doi martori, primii pe care i-au găsit la îndemână. După ce au semnat actele, s-au dus la o cofetărie, unde au servit un corn și un lapte bătut. 

Au stat la masă și au povestit despre ce va să fie. Nu am întrebat-o cât de fericiți erau, dar îmi amintesc zâmbetul și lumina din ochi în timp ce îmi povestea. 

„Am mâncat fiecare câte un corn și am băut lapte bătut. Eu aș mai fi mâncat unul, dar mi-a fost rușine să zic că mai vreau. Așa că m-am mulțumit cu unul”, mi-a mărturisit ea, pofticioasă de când o știu. 

Un corn și un iaurt, de atât a fost nevoie. Fără tam-tam, fără sarmale, fără artificii. Se aveau unul pe celălalt și asta era suficient. 

După ce s-au cununat, situația lor nu a fost una ideală și avea să se îmbunătățească abia peste câțiva ani.

„Când ne-am căsătorit, aveam doar o lingură și o furculiță. Mâncam fie cu una, fie cu alta. Nici farfurii nu aveam, erau împrumutate. 

Tot ce am avut, am avut împreună”. Îmi răsună în minte cuvintele ei de parcă ar fi lângă mine. Știu că m-a impresionat atunci, pentru că mă gândeam cum ajung doi oameni care nu au nici măcar un set întreg de tacâmuri, să aibă o casă, doi copii, nepoți și o viață întreagă împreună. 

La începutul căsătoriei au locuit într-o căsuță mică, prima casă pe care a cunoscut-o mama mea, care s-a născut un an mai târziu.

La scurt timp după nașterea mamei, tataie a fost repartizat la București cu serviciul, împreună cu mai mulți colegi cu care locuia într-un cămin de nefamiliști. 

Timp de aproape un an, bunica a trebuit să rămână la Orăștie cu mama. În anul acela, și-au trimis multe scrisori, în care toate își făceau loc: bucuriile, dorul, tristețea, frica, iubirea…că deh, sunt grele relațiile la distanță.

După un an, tataie a primit un apartament în București, mai exact în Berceni, iar bunica și mama au putut să se mute cu el. Asta se întâmpla prin ‘64. Erau tineri amândoi și plini de viață. Bunica avea 28, tataie 26. 

De la o lingură și o furculiță pe care le împărțeau cu plăcere, acum aveau o casă a lor, un copil de care să aibă grijă (iar peste câțiva ani a mai urmat unul) și bineînțeles, se aveau unul pe celălalt.

Din păcate, nu i-am cunoscut în tinerețea lor, decât din fotografii din ce mi-au povestit , dar mi-ar fi plăcut. Mi-ar fi plăcut mult. 

Totuși, mă simt recunoscătoare că i-am avut și la o vârstă mai înaintată. Îi țin minte așa cum i-am cunoscut în cea mai mare parte - cu zâmbetul pe buze. Joviali, glumeți, calzi, așa erau amândoi. Când îi vizitam, mă simțeam acasă, întotdeauna.

Bunica mi-a dat multe sfaturi care au rămas cu mine, iar pe unul dintre ele l-am expus aici, atât cât am putut și sună cam așa:

"să ai lângă tine un om bun, cu care să poți să construiești."

Nici nu putea să sune altfel sfatul acesta, pentru că tataie a fost unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut.

La bătrânețe, tataie devenise mai țâfnos, probabil din cauza problemelor de sănătate. Se mai ciondăneau, dar niciodată nu se jigneau. Chiar și când erau supărați unul pe celălalt, tot își purtau de grijă.

Au fost căsătoriți 56 de ani, până în anul 2018, când tataie s-a dus. Doi ani mai târziu, s-a dus și bunica; deci dacă există dincolo de moarte, ei sunt împreună și acum. 

Când mă gândesc la căsnicia lor, mă gândesc la stabilitate. Împreună au fost ca un stâlp, care nu s-a zguduit niciodată de la locul lui. A rămas, loial, la locul lui.

O viață împreună. Și totul a pornit de la o lingură și o furculiță.

Bunicii mei, Vasile și Elena, erau niște oameni minunați. Bineînțeles, eu sunt subiectivă, dar dacă ai citit până la final, sper că ai întrezărit câte puțin din minunăția lor și că ai luat ceva din mica mea istorisire.