Pentru toate mamele care au copii diferiți

Mama e lângă mine când deschid ochii dimineața și înainte să-i închid seara, cu capul pe pernă. Și când mă joc.

Și când merg la școală.

Și când plâng și când râd cu gura până la urechi. 

Și mai e lângă mine când mă lovesc.

Dar mai ales…

E lângă mine atunci când nu înțeleg ce se întâmplă cu mine, sau cu lumea din jurul meu.

Când mă deranjează ceva atât de tare, că nu mă pot controla și încep să plâng, să țip, sau să mă trag de păr, de haine și de piele. 

Câteodată sunt obosit și speriat, iar mama e singura care știe cum să mă consoleze.

Ea e drăguță și bună cu mine, chiar dacă uneori se mai supără pe mine, că nu mă comport frumos.

Și eu mă supăr pe mine, dar nimeni nu știe asta, pentru că nu știu cum să le spun. 

Mama mea mă duce la școală și mă ia de la școală, mă duce la terapie, la plimbare, la magazin, la doctor, la frizer…și oriunde mai am nevoie.

Îmi cumpără câte o bomboană pe drum, sau chiar o ciocolată, pentru că știe că asta mă face fericit. 

Nu știu dacă știe, dar cu ea mă simt cel mai bine și deci sunt fericit și cu ciocolată și fără. Dar parcă puțin mai fericit cu o ciocolată.

Mai pleacă și singură, când are treabă, dar se întoarce repede, cu părul puțin ciufulit, ca și când l-a dat de multe ori la o parte de pe față. 

Mereu se grăbește. De fapt, nu am văzut-o mergând încet niciodată. 

Eu cred că mama și-ar dori să meargă și încet, poate pe o plajă, în vacanță, hrănind pescărușii cu o mână și cu cealaltă ținând un cocktail rece. 

Noi mai mergem în vacanță, dar și atunci e la fel de grăbită. 

Mergem și la mare, dar nu am văzut-o niciodată hrănind pescăruși. În schimb, mă hrănește pe mine, că uneori nu mă descurc prea bine singur. Mă dă și cu protecție solară, mă hidratează… Uneori când nu mai am apă în sticlă, îmi dă din a ei.

Mama mea e cea mai bună, cea mai drăguță și cea mai iubitoare.

Ea îmi spune că și eu sunt cel mai cuminte, frumos și iubit copil. O cred, că îmi spune cu multă dragoste în privire și mă ia de mâini, mă pupă pe frunte și pe obraz și mă ține strâns la pieptul ei. 

Uneori îmi grăiește asta și cu o altfel de privire. Deși la fel de iubitoare, e o privire căzută, ca și când ar privi prin mine, ținându-mă de mâini, dar cu o strânsoare mult mai slabă, care parcă spune...

„Cine? Eu? Doamne, n-aș face nimc, mi-aș odihni mâinile astea două. Am muncit cu mâinile și cu brațele, toată viața, dar o zi n-aș face nimic. Aș ține niște boabe-n palme, să ciugulească vrăbiile”. 

Rolul tatălui versus rolul mamei într-o familie cu copil atipic. Cum puteți fi alături unul de celălalt, dar și de copilul vostru

Cum comunică un copil nonverbal cu autism?

„Doamne, dă-mi seninătatea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba”. Puterea acceptării.

Haz de necaz sau cum să ne păstrăm simțul umorului ”pe perioadă nedeterminată”