Elena are 37 de ani și este mama a 12 copii, dar oamenii o pun la zid pentru asta. „Am născut 12 copii, dar mi-am dorit 17. Oamenii ne critică pentru că suntem baptiști”

„Copilăria mea a fost liniștită, dar liniștea a fost spartă de moarte”

Mărturia mămicii începe cu rememorarea momentelor din copilărie: „Eu m-am născut într-o familie în care, dacă nu ar fi fost problemele de sănătate ale mămicii, trebuia să fim mult mai mulți. Din câte știu, mămica a născut patru copii. Al patrulea a decedat înainte de naștere și după aceea nu a mai putut avea copii. Noi am rămas trei. Eu, fratele meu și surioara mea. Când eu aveam 10 ani, fratele avea opt ani și surioara avea tot opt ani.”

Elena vorbește rar despre copilărie ca despre o perioadă fericită. Nu pentru că nu ar fi fost iubită, ci pentru că prea devreme a fost nevoită să înțeleagă ce înseamnă moartea.

„Eu țin minte că atunci când eram mică, voiam mereu în brațe la mămica. Chiar dacă erau musafiri, eu special plângeam sau mă prefăceam că mi-e somn, doar ca să mă țină. Acum îmi dau seama că manipulam, dar atunci era nevoia mea.”

12 copii în 12 ani. Cum arată mama care a fost însărcinată 9 ani din viață

„Surioara mea a murit la școală, pe bancă. Pentru mine, viața s-a rupt acolo”

Moartea fratelui mai mic a venit ca un prim șoc, dar adevărata rană s-a deschis odată cu pierderea surorii: „Surioara mea, Iuliana, avea opt ani. Era clasa a doua. Cu o zi înainte de moarte, ea implora să nu se ducă la școală. Nu pentru că nu-i plăcea școala, din contră, ea iubea școala mai mult decât mine și fratele meu. Dar în ziua aceea trebuia să vină preotul la școală și copiii urmau să fie obligați să sărute crucea.”

Elena vorbește despre cum religia a influențat soartea surorii: „Noi suntem baptiști. La noi nu se face crucea cu mâna, nu se sărută crucea. Pentru ea asta a fost un stres enorm. Era copil. O zi întreagă a trăit cu frica asta.”

În acea zi, Iuliana a fost lovită în piept de o colegă: „A murit pe loc. În clasă. Pe bancă. La școală. Pentru mine, sărbătoarea s-a transformat într-un coșmar. Părinții mei nu au făcut plângere. Au lăsat totul în plata lui Dumnezeu.”

„Am fost discriminați, bruscați, tăiați. Asta a fost copilăria noastră”

Discriminarea nu a fost un episod izolat, ci o realitate zilnică: „Eram bruscați. Eram loviți. Am fost și tăiată. Ne tăiau gențile, ne provocau. Ne spuneau cuvinte murdare, special, ca să ne scoată din fire, ca apoi să ne învinuiască.”

Elena spune că stigmatul de „baptist” era suficient pentru a fi pus la zid: „Dacă nu ești ca ei, nu ești om. Asta am simțit. Și asta se simte și acum, la copiii mei.”

„Întotdeauna mi-am dorit o familie mare. Chiar de când aveam 16 ani”

Dorința de a avea o familie numeroasă nu a apărut din întâmplare: „Eu aveam 16 ani și am avut un vis. În vis eram într-o adunare mare, cu femei și mame. Și fiecare spunea câți copii are sau își dorește. Eu m-am ridicat și am spus clar: vreau 22 de copii.”

Viața nu i-a oferit 22, dar i-a oferit 12 copii, fiecare venit cu teamă și bucurie: „La fiecare copil am plâns de fericire. Fiecare copil a fost așteptat. Nu am avut niciun avort. Pentru noi, asta este un păcat foarte mare.”

10 recorduri incredibile deținute de mame

„Accidentul m-a lăsat fără mandibulă, dar nu și fără copil”

Cel mai greu moment din viața ei a venit în 2016. Despre el, Elena povestește: „Eram însărcinată în 20 de săptămâni. Cinci luni. Am căzut într-un accident foarte grav. Mandibula mi-a fost ruptă în trei. Aveam bucăți de os în gură. Nasul mi se inflama atât de tare încât nu mai puteam respira.”

Medicii nu i-au mai dat șanse. Un doctor chiar s-a pus în genunchi și s-a rugat să nu-i fie luată viața. Copilul născut după accident a venit pe lume cu probleme grave: „S-a născut cu mânuța după cap, cu cordonul învălăcit. De două ori i s-a oprit inima. Acum are rețineri de dezvoltare. Reține greu, dar ce reține, rămâne.”

„Când spui 20.000 de lei pe lună, lumea crede că trăim bine. Nu e așa”

Elena spune că discuția despre bani este cea mai incomodă, dar și cea mai necesară, pentru că fără ea nu poate fi înțeleasă realitatea familiei sale. Oamenii aud o sumă și nu mai merg mai departe cu calculul.

„Noi avem în jur de 20.000 de lei moldovenești pe lună. Nu este un salariu fix, nu este un venit sigur, dar cam atât se adună. Din banii aceștia trebuie să trăim 14 persoane. Dacă împarți suma, ajungi la foarte puțin pentru fiecare. Nu există bani puși deoparte, nu există economii, nu există siguranță. Totul se duce pe strictul necesar.”

Cea mai mare cheltuială este mâncarea, pentru că nimic nu vine din gospodărie: „Noi nu avem animale, nu avem grădină, nu avem legume sau fructe de acasă. Totul este din cumpărat. Pâine, cartofi, ulei, zahăr, carne, lapte – totul. Eu gătesc zilnic, uneori noaptea, pentru că ziua nu reușesc. O cratiță de 7–8 litri de supă ajunge o masă, dar trebuie să calculez exact ce pun în ea.”

„Cheltuielile nu se opresc niciodată, pentru că sunt mulți copii”

Dincolo de mâncare, fiecare copil aduce cheltuieli constante, pe care Elena le enumeră fără dramatism, dar cu o oboseală vizibilă: „Avem copii la școală, avem copii mici, avem copii cu probleme de sănătate. Toți au nevoie de haine, de încălțăminte, de rechizite, de transport. Un copil crește, nu stă pe loc. Azi îi este bun ceva, peste două luni nu-i mai vine. Când sunt 12, nu mai vorbim de excepții, ci de continuitate. Tot timpul este ceva de cumpărat.”

Cum reușește o mamă cu șapte copii să facă sport în fiecare zi? "Haideți să nu ne mai căutăm scuze"

Viața într-o casă cu 14 persoane presupune și costuri suplimentare: „Avem o singură baie și o singură toaletă. Dimineața copiii stau la rând. Apa, lumina, gazul se consumă mult. Nu poți face economie ca într-o familie de doi sau trei. Oricât ai încerca, consumul este mare.”

„Religia ne-a învățat să acceptăm, nu să alegem ce ne convine”

Pentru Elena, felul în care trăiesc nu poate fi separat de credință. Religia baptistă a fost cadrul în care au fost luate toate deciziile importante, inclusiv cele legate de copii și bani.

„Eu provin dintr-o familie baptistă din străbunici. La noi credința nu a fost ceva simbolic. A fost viața noastră. Nu aveam voie să ne răzbunăm, nu aveam voie să alegem ce ne convine. Tata meu a fost pastor și ne spunea mereu că tot ce ni se întâmplă este îngăduit de Dumnezeu. Cu asta am crescut și asta am dus mai departe.”

Această credință a influențat direct deciziile legate de sarcină: „La noi avortul nu este acceptat. Este considerat un păcat foarte mare. Pentru mine nu a existat niciodată discuția dacă păstrez sau nu un copil. Dacă rămâneam însărcinată, copilul era primit. Știam că va fi greu, dar nu mi-am permis să aleg altfel.”

„Copiii au venit unul după altul, fără planificări”

Elena spune deschis că nu a existat o strategie legată de numărul copiilor. Viața a curs, iar copiii au venit așa cum au venit.

„Primul copil l-am născut la 23 de ani. După aceea, copiii au venit unul după altul. Avem șapte băieți și cinci fete. Avem gemeni, chiar două perechi de gemeni, născuți la distanță mică. Între gemeni este o diferență de zece luni și jumătate. Nu a fost ușor, dar nu a fost nici ceva ce am vrut să oprim.”

Numărul copiilor a devenit o parte din identitatea ei: „Când spui că ai 12 copii, lumea nu mai aude nimic după. Nu mai contează cum trăiești, din ce trăiești, ce faci zilnic. Contează doar cifra.”

Faceți cunoștință cu familia Cârnaț! Au 9 copii minunați

„Am născut 12 copii, dar mi-am dorit 17”

Ultima mare durere a Elenei nu ține de bani, ci de faptul că nu mai poate avea copii: „După ultima sarcină, medicii mi-au spus că nu voi mai putea avea copii. Pentru mine a fost o lovitură foarte mare. Patru luni nu am vrut să ies din casă. Eu mi-am dorit 17 copii. Nu 12. Dar viața a decis altfel.”

Acesta este portretul unei familii care trăiește la limită, nu din inconștiență, ci dintr-o combinație de credință, decizii asumate și realități dure. Dincolo de judecăți, povestea Elenei rămâne una despre cum se împart banii, responsabilitățile și viața atunci când cifrele nu mai sunt doar statistici, ci oameni.