Nu mi-am alăptat nou-născutul și nu ar trebui să dau explicații pentru asta

S-a oprit din a-și alăpta primul copil după trei săptămâni

O mamă a dezvăluit, pentru „MOTHERLY”, că nu și-a dorit mult să-și alăpteze primul născut. Întrucât și-a dat seama că nu se simțea confortabil realizând acest demers, a renunțat la el după trei săptămâni de la naștere. Iată ce a relatat despre acea perioadă:

„Pe când eram însărcinată cu primul meu copil, eram uimită de cât de multe persoane mă întrebau dacă urma să alăptez. De asemenea, am fost surprinsă de cât de mult se insista pe acest subiect. Dar cel mai mult m-a surprins impactul pe care alăptatul l-a avut asupra stării mele mentale și asupra relației cu copilul meu- acest impact nu a fost unul pozitiv, ci dimpotrivă.  

La fel ca alte femei care se pregăteau să devină mame, nu îmi doream foarte mult să alăptez. Însă nici nu mă așteptam să urăsc pur și simplu să fac asta. 

Nu era vorba despre motive medicale care să mă împiedice să alăptez. Bebelușul nu avea anchiloglosie (fren lingual scurt) și nici nu puteam spune că aveam prea puțin lapte. În afara micilor dificultăți din primele zile de alăptare, procesul în sine se derula fără obstacole. Pe de altă parte, nu puteam trece peste aspectele mentale și emoționale, care îmi provocau anxietate și furie. Curând am renunțat să-mi mai alăptez fiul. Mă temeam de fiecare sesiune de alăptare și ori de câte ori îmi dădeam jos sutienul eram supărată și plină de resentimente.

Eram furioasă pe toată lumea- în primul rând pe mine, întrucât nu aveam sentimentele pe care le aveau alte mame când alăptau, în al doilea rând pe fiul meu, care avea nevoie de mine într-un mod pe care eu îl consideram nefiresc și lipsit de confort și, nu în ultimul rând, eram furioasă pe toți cei care îmi spuneau că alăptarea era „cea mai bună” modalitate- și singura- de a ne hrăni bebelușii. 

După trei săptămâni care au trecut greu, mi-am dat seama cât de dăunător era alăptatul pentru mine, pentru starea mea psihică și pentru relația cu fiul meu. Atunci „călătoria” mea în universul alăptării s-a încheiat și a început un proces de vindecare. 

Într-adevăr, acele săptămâni au fost foarte lungi pentru mine. M-am simțit vinovată mulți ani pentru că nu mi-am alăptat suficient copilul, pentru că nu mi-a plăcut deloc să fac așa ceva și mi-a fost rușine că alăptarea mi-a afectat relația cu el.”

A ales să nu-și alăpteze al doilea copil

Potrivit sursei citate, nu și-a schimbat poziția față de alăptare nici după ce a avut al doilea copil. De aceea, a hotărât să nu-l alăpteze deloc:

„După trei ani am rămas însărcinată din nou- cel de-al doilea fiu al meu venea după o perioadă marcată de trei pierderi de sarcină și după ani de luptă cu infertilitatea- și am învățat să accept și acest aspect al vieții de mamă. Probabil că s-a întâmplat așa întrucât a durat mult și am trecut prin multă suferință până când am rămas iar însărcinată, iar în acel context mi-a fost mai la îndemână să-mi mențin poziția. Poate învățasem și să am mai multă încredere în intuiția mea. Sau poate îmi dădusem seama ce înseamnă de fapt să fii „o mamă bună” și cum să-ți iubești copiii.

Indiferent care a fost motivul, eram foarte hotărâtă: nu îmi voi alăpta copilul.

Aveam emoții pentru că urma să îi spun doctoriței mele ginecolog că nu voi alăpta deloc, dar ea nu m-a judecat. Nu a încercat să mă convingă că „alăptarea e cea mai bună” sau să-mi amintească lucruri pe care le știam deja. A spus numai atât: „În regulă, vom nota în fișa ta. Vei avea nevoie de un sutien  sport cu o susținere bună, pe care să-l porți când vei naște pentru a putea diminua fluxul de lapte după naștere.”

Mi-am ținut fiul în brațe cu adorație. Mă gândeam: „În sfârșit, ești aici.” L-am hrănit cu biberoanele puse la dispoziție de maternitate. În ele nu se găseau anticorpi de la mine, dar era dragoste. Foarte multă dragoste.”

Nu s-a ferit să menționeze că nu regretă decizia luată

Mama cu doi copii nu a ezitat să spună, pentru sursa citată anterior, că nu datorează nimănui explicații pentru hotărârea de a nu-și alăpta copiii. În același timp, a adus în prim-plan argumentele care au stat la baza deciziei sale:

„Probabil că sunt persoane care cred că nu m-am străduit îndeajuns, că nu mi-a păsat de sănătatea fiilor mei, că nu am fost „o mamă suficient de bună”, dar nu îmi mai pasă de asta. Nu îmi pasă fiindcă sunt convinsă că a fost cea mai bună decizie nu numai pentru mine, ci și pentru copiii mei. De altfel, o asemenea decizie nu ar trebui să impună să dai cuiva explicații. Ar trebui doar să fie respectată. 

Alăptarea este un subiect sensibil pentru multe mame. De exemplu, unele dintre ele spun că și după mulți ani își amintesc cum se temeau pentru că se gândeau că nu își hrăneau suficient bebelușii prin alăptare. De asemenea, alte mame se simt vinovate pentru că au putut alăpta din cauza unor probleme de sănătate sau a unor complicații la naștere. Toate aceste discuții au în comun presupunerea că toate mamele își doresc să alăpteze și că dacă nu ajuns să facă asta înseamnă că nu pot...

Mă bucur că femeile însărcinate și proaspetele mămici au posibilitatea de a lua o decizie bine informată în privința alăptării și că beneficiază de susținere indiferent de drumul pe care și-l aleg. Dar ideea că toate mamele vor să alăpteze este periculoasă și le exclude pe cele care o iau pe altă cale.  

Nu mi-am alăptat nou-născutul și nu ar trebui să vin cu explicații pentru asta.

Nu am alăptat pentru că nu era bine nici pentru mine, dar nici pentru copilul meu.

Nu mi-am alăptat nou-născutul. Stop. Nu este nevoie de nicio explicație, de nicio justificare. 

Dacă ești o mamă care vrea să alăpteze, mă bucur pentru tine. Dacă ești una care își dorește, dar nu poate, îți înțeleg durerea. Iar dacă ești o mamă care nu alăptează pentru că nu își dorește, te înțeleg. Știu că asta nu înseamnă că nu-ți iubești îndeajuns copilul, ci mai degrabă că știi ce vrei, că știi cum să-l iubești și că îți urmezi calea pentru a face asta.”