Știți ce sunteți voi, dragi părinți? Cei care cresc nemurirea. Știți când devine mai ușor? Niciodată.

Aici vă puteți scrie gândurile, oboselile, frământările, dorințele și să ajungeți, astfel, cu ele, către toți ceilalți ca voi. Pentru că meseria de părinte devine mai ușoară numai atunci când poți spune ”- Hei, și eu am trecut prin asta!”. Nu numai că vei deveni autor publicat la Qbebe, dar vei avea și satisfacția grozavă de a atinge sufletele și mințile a milioane de părinți.

Trimite text

Când fiul meu a devenit îngeraș era a treia zi de Paști și cea mai groaznică zi pe care am trăit-o

Mihaela - Contributor

Povestea mea s-a întâmplat acum 4 ani, în Germania. Am venit în Germania împreună cu soțul meu și băiatul pentru o viață cât de cât mai bună. După câteva luni de Germania am aflat ca am rămas însărcinată. Așa de fericiți am fost când am aflat, pentru că ne doream mult încă un bebe.

Sarcina a fost în regulă, bebe se dezvolta normal, totul până la 16 săptămâni când am făcut morfologia generală. Atunci a început totul. Doctorul mi-a spus că bebe are probleme la inimă, dar nu se poate pronunța 100% și că trebuie să mai fac un control mai amănunțit la München și încă câteva analize. Toate analizele au ieșit normal și am ajuns și la controlul mare, pe care îl așteptăm cu nerăbdare să îmi zică ca totul este în ordine și a fost o alarmă falsă.

Dar din păcate NU. Copilul meu avea într-adevăr probleme la inimioară (Hipoplastishelinks sindrom), și doctorița de acolo mi-a spus ca are 2 variante pentru mine.

Prima să fac avort, dar pentru ca sarcina era avansată era greu sa găsesc doctor care sa-l facă și exista riscul sa îl scoată viu și să-l omoare după. Din start am zis că nici nu ma gândesc. Și a 2 a variantă, să duc sarcina până la capăt și după ce nasc să fie operat. Operație care se făcea de 3 ori până la vârsta de 2 ani pentru reconstrucție de vene. Și a zis că sunt șanse să trăiască sau să moară pe masa de operație. Am zis fie ce-o fi duc sarcina până la final și vedem ce vrea Dumnezeu. Cu o lună înainte să nasc, nu știu cum am reușit dar am răcit foarte tare la rinichi și am ajuns la spital cu febra 40. Am stat internată 2 săptămâni la un spital și încă 2 săptămâni la altul, le era frică să îmi dea drumul acasă din cauza la bebe.

Într-un final a venit termenul să nasc.

Nașterea a fost destul de grea, am stat 9 ore în travaliu, și au trebuit până la urmă să mă ajute pentru că bebe nu voia să iasă. După ce am născut mi l-au pus pe piept am stat vreo 2 minute așa, după care l-au luat și direct la incubator cu aparate și toate minunile. L-au transferat la spitalul unde trebuia făcută operația și de acolo a început drama. Cu o zi înainte de operație un doctor a venit și mi-a prezentat toate riscurile și credeți-mă a fost ditamai lista și a doua zi de dimineață l-au băgat în operație. De la 7 dimineața am așteptat pana la 16 după-masă, a fost groaznic. Când l-au adus a zis ca operația a fost un succes și acum așteptăm să se refacă. Am fost super fericită, vă dați seama. La 3 zile de la operație primesc telefon la 2 noaptea ca bebe a fost în stare gravă și a fost resuscitat timp de 15 minute, dar acum este stabil și totul e ok. Am zis că mor, cine să mai doarmă? Am plâns toată noaptea. Îmi era frică sp mai dorm și de telefonul din camera unde stăteam îmi era frică, era conectat direct cu spitalul. Și tot așa am ținut-o timp de 2 săptămâni în fiecare zi îmi făcea câte o criză, ajunsese pe dializă, că nu mai elimina nici lichidul din corp.

Ziua în care a devenit îngeraș a fost în a treia a zi de Paști, a fost cea mai groaznică zi pe care am trăit-o.

Dimineața a început cu o veste bună, mi-au zis ca l-au scos de pe dializă, că a început să elimine singurel lichidele. Vă dați seama că eram așa de fericită de nici nu vă puteți imagina. La câteva ore după vestea asta super, mă sună și mă cheamă la el că trebuie sa vorbească urgent cu mine. În tot acest timp cât bebe a fost în spital eu am stat într-o casa din curtea spitalului făcută special pentru părinți care aveau copii acolo, nu am plătit nimic, casa de asigurări a acoperit totul. Eram doar eu și cu băiatul cel mare cu mine (familia avea voie sa stea cu mine), soțul plecase până acasă distanță de 150km pentru ca îl dăduse afară de la serviciu din cauză că își luase prea multe zile libere ca să fie alături de noi. Mă duc sa vorbesc cu medicii, mă gândeam că îmi zice că mai stam un pic și plecăm. Dar nu, atunci mi-au dat cu ceru în cap când au zis că trebuie să facă o alta operație pentru stomăcel, că nu mai răspunde deloc la tratamente, nici la dializă. Și au zis că este egal dacă îi fac operația sau nu, tot moare (direct în față, fără nici un ocoliș), fără operație poate să mai trăiască 1 săptămâna și moare, cu operație poate scăpa, dar erau doar șanse de câteva procente, în fine am zic că egal fac orice, speram în alea câteva procente, speram la o minune. După operație au zis ca totul a fost bine, așteptăm să vedem cum reacționează. Între timp o asistentă a venit la mine și m-a întrebat dacă vreau să îi fac botezul să fie și el creștin, au sunat repede la un Părinte ortodox, a venit și l-am botezat (Eduard Andrei). Între timp s-a întors și soțul, am fost să îl vedem din nou, și soțul când l-a văzut a ieșit imediat plângând din salon, a zis că nu mai poate când vede că nu poate sa facă nimic să îl ajute. La 10 noaptea am fost sunați iar de la spital să ne ducem urgent. Băiatul cel mare a rămas cu fratele meu, (venise și el când a auzit ce s-a întâmplat), pentru că nu am vrut să îl vadă cum arată, voiam să îți știe frățiorul fără aparate și tuburi (avea numai 7 ani atunci).

Am ajuns în salon și îl resuscitau, au zis că nu au ce să îi mai facă.

Este câteva minute stabil și după iar trebuie resuscitat și ne-au cerut acordul să îl deconecteze de la aparate ca să nu se mai chinuie. Ne-au întrebat dacă vrem să ne luam rămas bun și după să îl deconecteze încet. Mi l-au pus în brațe și soțul lângă mine, au ieșit toți afară și ne-au lăsat sa ne luam rămas bun, și încet, încet îi tot scoteau câte ceva. Până în ultima clipă am sperat să își revină, să deschidă ochișorii și să plângă și mă rugam la Dumnezeu să nu mi-l ia. Am simțit când a plecat. Nu doresc la niciun părinte din lume să treacă prin asta, e ceva din care nu îți revii niciodată. Nici în ziua de azi durerea din suflet nu mi s-a vindecat și nu cred că vreodată o să se vindece. Vă mulțumesc din suflet că ați avut răbdare să citiți povestea mea. 

Citește și:

 

Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!

4.6 (3)
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
© 2022 Qbebe