"Cand fiica mea avea 18 luni, am hotarat sa plecam in vacanta de vara intr-o localitate de coasta, la cateva ore distanta de Paris. Toate bune si frumoase pana cand am ajuns la ora mesei. Bean, asa cum o strigam noi pe fiica noastra, era la varsta la care toate lucrurile ii starneau curiozitatea, tragea de tot si de toate, astfel incat mesele la restaurant sa fie adevarate cosmaruri pentru noi. Atunci am hotarat sa mancam pe rand. Intai sotul, iar eu sa urmaresc copilul sa nu fie lovit de chelneri sau sa plece din restaurant, si dupa ce termina el, mancam eu.
Si tot asa. De fiecare data lasam langa nota de plata bacsis substantial, intr-un fel ne ceream scuze pentru dezastrul lasat in urma (servetele, mancare, sare etc. aruncate pe jos de copilul nostru. Ne-au fost de ajuns cateva iesiri la restaurant pentru a ne da seama ca parintii francezi nu traiau in timpul mesei agonia noastra. Toti erau relaxati si pareau, ca si noi, in vacanta, desi erau localnici. Copiii lor stateau linistiti in scaunele si asteptau cuminti masa, mancau peste si legume. Nu auzeai nicio smiorcaiala. Si nu era nici dezastru in jurul mesei", povesteste Drukerman in cartea sa.
Aceasta experienta a facut-o pe scriitoarea americana sa caute detalii despre metoda francezilor de a-si creste si educa copiii. „Treptat am realizat ca lucrurile nu erau asa, doar la masa. In locurile de joaca, singurul copil care facea crize de tantrum era al meu. Parintii francezi nu-si intrerupeau convorbirile telefonice, doar pentru ca asa voia copilul.
Citeste continuarea pe SFATULPARINTILOR.RO
Urmareste-ne pe Google News
