Băiețelul meu a vrut să poarte o rochiță la nunta mea, așa că l-am lăsat

Băiețelul ei și-a exprimat de la o vârstă fragedă preferința pentru rochițe

Mama a trei copii a stat de vorbă cu „cafemom” și a povestit cum a ajuns la concluzia să-și lase băiețelul de 2 ani să poarte rochiță la nunta ei. Astfel, nu s-a ferit să spună că micuțul a preferat de mic rochițele:

„Băiețel meu scump și-a exprimat pentru prima dată interesul pentru rochii când a început să-i placă Minnie Mouse, cu puțin timp înainte de aniversarea sa de 2 ani. Sora lui avea o rochiță roșie cu buline cu Minnie și, într-o zi, acum aproximativ 8 luni, el a adus rochița la mine și mi-a zis că voia să o îmbrace. Atunci am izbucnit în râs și i-am răspuns: „drăguțule, rochițele nu sunt pentru băieți”. După aceea însă m-am oprit și am început să mă gândesc. „De ce să nu poarte rochiță? Dacă o poartă, îi face vreun rău cuiva? Cine face de fapt asemenea reguli?”

Întrucât își dorea într-adevăr să poarte rochița, l-am îmbrăcat cu ea. Eram acasă, am început să râdem, iar el s-a dus fericit să se joace cu sora lui...așa a început totul. Avea numai 1 an pe atunci și era foarte fericit să fie în rochiță. Adora să se îmbrace frumos și să facă aceleași lucruri ca surorile lui mai mari.  

Când eu, soțul meu și surorile lui l-am văzut, am început să râdem și am considerat că era drăgălaș. Momentan nu conștientiza faptul că era băiat și nici așteptările societății în acest sens. Cea mai mare grijă a mea nu era ce ar fi spus cei din jur, ci faptul că rochia era prea lungă și s-ar fi putut împiedica în ea.

De altfel, devenise un obicei pentru el să ceară rochia cu Minnie Mouse. Avea bluze, rochițe și șosete cu acest personaj. De asemenea, îi plăcea mult și o rochiță cu pisicuță de la una dintre surorile sale.”

Ar fi vrut să-și îmbrace băiețelul în kilt la nunta ei

La nunta ei,  mama și-ar fi dorit ca fiul ei să poarte un kilt, care să-i amintească de țara din care este originară: Scoția. Copilul a refuzat-o însă și a procedat la fel și când i s-a adus un costumaș similar celui purtat de tatăl lui. Potrivit sursei citate, mama a relatat următoarele:

„Când m-am căsătorit cu soțul meu în luna mai, i-am cumpărat fiului meu un kilt scoțian pentru nuntă (întrucât Scoția este țara mea de origine). Mi-am imaginat cum va arăta stând lângă tatăl său ca să mă aștepte. Însă băiețelul meu m-a refuzat. Inițial am fost puțin dezamăgită pentru că mă gândisem că i-ar fi stat foarte bine în kilt. Însă mi-am dat seama repede că era necesar să-mi schimb așteptările.

După aceea i-am cumpărat un costumaș ca să semene cu tatăl lui. I-am adus costumul ca să-l probeze, însă nu a vrut și a început să plângă. A reacționat la fel de fiecare dată când era vorba despre acel consum și refuza mereu să-l probeze.”

A respectat dorința copilului de a purta o rochie la nuntă

Ambii părinți și-au dat seama că fiul lor ar fi fost cel mai fericit dacă ar fi purtat o rochie la nuntă. În aceste condiții, ca să-l vadă fericit, i-au permis să se îmbrace în rochiță, așa cum reiese și din confesiunea pentru sursa citată anterior:

„Am împrumutat în ultimul moment o rochiță bleu de la o prietenă, în cazul în care fiul nostru ar fi reacționat la fel când ar fi văzut costumașul pentru nuntă. Am discutat cu soțul meu și am stabilit ca mai întâi să-i dăm costumul să-l probeze și, în situația în care l-ar fi refuzat, să-i arătăm rochița. Știam de fapt ce urma să se întâmple. Am început să râdem, ne-am gândit că de fapt nu era mare lucru și că nu era greu să luăm o hotărâre. Până la urmă, știam că o să-și aleagă rochia. 

Fotograful nostru a surprins momentele în care soțul meu i-a adus costumul și apoi rochița și totul a fost adorabil. I-a plăcut rochița din prima clipă în care a văzut-o. 

Faptul că am putut să-mi văd fiul fericit și liniștit la nuntă m-a ajutat să mă las purtată de val. Nu ne-am dorit ca niciunul dintre copiii ei să nu se simtă atunci în largul lor, așa că i-am lăsat să-și stabilească limitele. Mi-ar fi plăcut ca amândouă fiicele mele să aducă verighetele întrucât nu aveam domnișoare de onoare, însă fiica mea mai mare a simțit că pentru ea era o presiune prea mare și i-am respectat dorința.

Fotograful de la nuntă este prietenul nostru, mi-a făcut câteva poze când mă pregăteam de nuntă alături de fetițele mele și i-a fotografiat și pe băieți. M-am bucurat mult că a făcut asta. Când am văzut fotografiile, am plâns. Am fost foarte mândră de soțul meu, a fost un moment minunat între el și fiul nostru. Astfel de fotografii îți topesc inima și exprimă de fapt esența a ceea ce înseamnă să fii părinte. Înseamnă să-ți abandonezi așteptările și să prioritizezi nevoile copilului tău. Acest fapt nu arată că micuții noștri nu au anumite limite. Nu suntem părinți permisivi, însă ne respectăm copiii.

Băiețelul nostru drag are 2 ani. Prin urmare, nu este supus încă presiunii societății și așteptărilor care țin de asumarea rolurilor în funcție de gen. Nu înțelege încă faptul că nu are voie să poarte anumite lucruri, nici de ce nu are voie și, sinceră să fiu, nu găsesc un motiv suficient de solid pentru ca el să nu poată purta o rochie! Ultimul lucru pe care ni-l doream la nunta noastră era să vedem un copil nefericit, care plângea...

Rochia fiului meu nu a fost o problemă nici pentru invitații de la nuntă. Evenimentul a fost atât de restrâns, încât toată lumea se aștepta ca până la urmă acesta să-și aleagă rochia. Cu toate acestea, din când în când am auzit anumite comentarii pe această temă, însă am preferat să le ignor. Până la urmă, este fiul nostru și noi facem alegeri pentru el. De altfel, invitații noștri știau cât îi plac rochițele și au văzut cât era de fericit, așa că nu au fost probleme.

Am fi putut să insistăm să poarte costumul, dar ce am fi obținut dacă procedam astfel? Mulți nervi inutili și plâns. Așa că i-am respectat alegerea. Iar rezultatul final a fost minunat.”

A venit cu argumente legate de hotărârea de a-și lăsa fiul să se îmbrace în rochie la nunta ei

În ultima parte a confesiunii sale pentru „cafemom”, mama a expus argumentele care au determinat-o să-și lase băiețelul de 2 ani să poarte rochie. Iată ce explicații a dat:

„Când va avea vârsta necesară ca să înțeleagă, sper că va avea suficientă încredere în el încât să creadă că nu hainele pe care le porți te definesc ca persoană și că nu contează ce spun ceilalți despre tine. Ceea ce contează cu adevărat este să fim buni, autentici și să-i acceptăm pe cei din jur așa cum sunt la un moment dat. 

În clipa de față, am ales să ne lăsăm purtați de val. O să-l lăsăm pe fiul nostru la grădiniță în rochie sau cu bluza roz cu Minnie Mouse sau cu orice altceva își va dori să poarte. Atâta vreme cât este în siguranță, nu o să mă opun alegerilor sale. Nu are rost să mă agit încă pentru asemenea lucruri. O să-l las pe el să hotărască. Până una-alta, sunt de acord cu ceea ce se întâmplă. 

Vreau ca toți copiii meu să crească având încredere în sine, să aibă încredere să se exprime, nu să preia opiniile celor din jur și să fie liberi să fie ceea ce își doresc. Avem o generație de adulți care se tem să fie ei înșiși pentru a fi siguri că așa vor fi acceptați de ceilalți. 

Noi, părinții, suntem cei care trebui să-i învățăm pe copiii noștri că magia lumii rezultă din faptul că oamenii sunt diferiți, că avem moduri diferite de a gândi, de a acționa. Dacă îi vom învăța acest lucru pe copii, poate că, la un moment dat, va fi mai puțin bullying, mai puțină ură și poate am reuși să trăim într-o lume mai bună?

Este important să le oferi copiilor tăi autonomie din anumite puncte de vedere, cum ar fi, de exemplu, să poarte ceea ce își doresc. Astfel, îi ajutăm să devină mai independenți și să se exprime pe ei înșiși. Dacă vor reuși, pot să fie așa cum sunt de fapt. Dacă mă gândesc la faptul că niciunul dintre copiii mei nu ar putea să arate lumii cine sunt ei cu adevărat, mă întristez foarte mult. 

Lumea este dură, dar vreau ca ei să crească știind că propriile lor opinii sunt cele care contează de fapt. De aceea, aleg să transmit dragostea mea tuturor celor care mă critică. Nu este treaba mea ce cred ei.

Nu o să le spun cum să-și educe copiii. Dacă cel mai „rău” lucru pe care îl fac în calitate de părinte este să le dau autonomie copiilor mei și să-i las să-și aleagă ceea ce vor să îmbrace, atunci mă gândesc la faptul că reușesc să fac o treabă bună. 

Cresc copii buni, conștienți și curioși. Vreau ca ei să știe cât de diversă este lumea. Vrea să o exploreze însă, mai presus de toate, îmi doresc să fie oameni buni. Ceea ce am făcut nu este ceva care să sfideze normele sau care să fie inspirațional. Avem griji mai mari decât să ne gândim dacă micuții noștri se încadrează în stereotipurile de gen sau dacă se conformează așteptărilor. Dacă ne trăim viața ghidându-ne după așteptările celor din jur, o să ne lipsească autenticitatea, însă dacă reușim să fim noi înșine restul nu mai contează.”