Când soțul meu a murit, mi-am pierdut și capacitatea de a fi părinte. Cum am reușit să redevin mama de care fiicele mele aveau nevoie

A rămas văduvă pe când fiicele ei erau adolescente

Ellen Acconcia avea 46 de ani când și-a pierdut soțul, chiar în perioada de dinainte de Crăciun. Pe atunci, fiicele ei erau în perioada adolescenței, având 14, respectiv 18 ani. Despre cum au decurs lucrurile atunci Ellen a povestit într-o confesiune pentru „Insider”:

„S-a întâmplat cu două săptămâni înainte de Crăciun. Soțul meu se trezise devreme și ne-a făcut o surpriză mie și fiicei mele de 14 ani, aducându-ne covrigi proaspeți. În timp ce ne ungeam covrigii cu brânză dulce, el a ieșit afară ca să verifice luminițele cu care decorase casa. Când a intrat în casă, era palid. Apoi și-a pierdut cunoștința în timp ce stătea pe un scaun din sufragerie și a intrat în stop cardiac. A murit în scurt timp. 

Soțul meu avea 50 de ani. Eu aveam 46 de ani. Am rămas văduvă după 20 de ani de căsnicie. De asemenea, m-am trezit în situația de a avea singură grijă de cele două fiice ale noastre, care aveau pe atunci 14, respectiv 18 ani. 

Pe măsură ce mă străduiam să mă lupt cu durerea imensă, mi-am dat seama că trebuie să devin noul protector al familiei mele.”

A vorbit despre momentele grele prin care a trecut alături de fiicele sale

Unul dintre obstacolele majore cu care s-a confruntat Ellen după ce a devenit mamă singură a fost depresia fiicei sale mai mici. Nu s-a ferit să dezvăluie, pentru sursa citată, că fiind copleșită de numeroase probleme, a obligat-o practic pe fiica mai mare să-și asume rolul de părinte pentru sora mai mică:

„Fiica mea cea mică nu a plâns deloc după moartea tatălui ei. S-a închis în sine și a intrat în depresie. Am dus-o la câteva ședințe de consiliere pentru persoanele care au pierdut pe cineva drag, însă demersul meu nu a dat rezultate. Dimpotrivă, fiica mea a devenit mai defensivă, mai închisă iar eu, în loc să mă adresez problemelor, am încercat cumva să le „maschez”. De exemplu, mă repezeam la ea la școală ca să-i duc cărțile pe care le uitase acasă. Le-am trimis numeroase bilețele profesorilor încercând să justific absențele ei. Însă adevărul era că fata mea avea nevoie de ajutor specializat pentru a-și învinge trauma.  

Pe măsură ce situație ei se agrava, am greșit și m-am adresat surorii ei ca să mă ajute. De fapt, am tratat-o pe fiica mea mai mare ca pe un „pseudo-părinte”, încercând să-l înlocuiesc pe soțul meu. I-am ignorat suferința, gândindu-mă că va fi un partener care mă va ajuta să rezolva problemele surorii ei și, de ce nu, chiar pe ale mele. Desigur, și ea suferea foarte mult. În aceste condiții, între mine și fiica mea cea mare s-a creat o ruptură majoră.”

A explicat cum a procedat pentru îmbunătățirea situației

Ellen nu a ezitat să spună că a avut nevoie de mai mulți ani ca să-și dea seama cum trebuia să acționeze pentru ca situația să se amelioreze pentru ea și pentru fiicele ei. În final, fiica ei cea mare a iertat-o și ambele sale fiice au început să o perceapă ca pe un părinte și ca pe un ocrotitor. Iată ce a dezvăluit mama pentru sursa citată anterior:

„Mai întâi am fost nevoită să elimin anumite obiceiuri nocive, cum ar fi acela de a mă baza pe fiica mea cea mare ca să mă ajute cu sora ei mai mică. Am început să lucrez cu un terapeut bun pentru a afla mai multe despre stabilirea unor limite și pentru cum ar fi trebuit să procedez pentru a le fi alături copiilor mei- fără a avea temeri și așteptări.

Până la urmă, mi-am dat seama că trebuia să-mi asum rolul pe care îl avea soțul meu, acela de protector al familiei. Pentru a o putea ajuta pe fiica mea mai mică, am apelat la un grup de susținere și am început să mă informez mai mult. De fapt, ea avea nevoie de ajutor medical. M-am străduit să-i fiu mereu aproape și să intervin în situațiile în care am considerat că personalul medical nu făcea întotdeauna ceea ce era mai bine pentru ea.

În ceea ce o privește pe fiica mea cea mare, în final am realizat că încercam să înlocuiesc autoritatea soțului meu obligând-o pe ea să o accepte în locul meu, în condițiile în care mă temeam de un eșec. Am avut cu ea multe discuții dificile. M-a iertat până la urmă și ne-am apropiat iar.  

Treptat, am reușit să-mi asum noul meu rol. Copiii mei aveau din ce în ce mai multă încredere în mine. Au început să mă privească așa cum își priveau tatăl: ca pe un părinte și ca pe un ocrotitor al lor.

Și acum sunt tristă în preajma sărbătorilor de iarnă- oscilând între a le aștepta și a le ignora- în special când muzica specifică perioadei începe să se audă prin supermarket-uri. 

Chiar dacă încă mai am mult de lucrat și știu că nu voi putea să îmi înlocuiesc soțul niciodată, sunt convinsă că acesta ar aprecia ceea ce am devenit, ca femeie și ca părinte.”