Ce să faci când partenerul îţi critică modul de educaţie a copilului

Situaţia în care partenerul îţi critică modul de educaţie a copilului este una care descurajeză şi dezechilibrează destul de profund, atât cuplul, cât şi copilul. Chiar dacă reacţia firească a celor doi este împotrivirea, insistenţa, un fel de „cine are ultimul cuvânt" sau de „care pe care", satisfacţia sau îndârjirea resimţite astfel nu aduc de fapt niciun beneficiu întregului pe care îl formează familia. Şi cuplul şi copilul au de suferit, atunci când cei doi părinţi nu se pun de acord şi chiar acţionează unul împotriva celuilalt.

Cine şi cum suferă, când partenerul îţi critică modul de educaţie a copilului?

El. Cel care te critică în mod constant vizavi de modul în care educi copilul vostru, suferă cu adevărat: teamă, neîncredere, sentimentul lipsei de control şi chiar al neputinţei, pentru că nu poate veghea în permanenţă asupra comportamentului tău. Partenerul care poartă în suflet o astfel de povară, devine mai aprig şi posesiv. Îşi dă seama că nu poate manipula gândirea şi alegerile persoanei de alături, iar în libertatea alegerii nu are încredere.

Este cumplit să devii blocat în convingerea că cel de lângă tine îi face rău copilului tău, prin felul în care îl creşte. Să începi să îl vezi pe cel de lângă tine un duşman. Copilul este o miză incomparabilă, aşa că mintea omului riscă să amplifice problema, altfel decât în cazul altor mize: modul de gestionare a bugetului, a casei, a timpului. Cu greu îţi poţi împărţi dragostea şi copilului, şi omului de lângă tine care îl tratează - după părerea ta - necorespunzător. În loc de afecţiune şi linişte, începi să porţi o permanentă nemulţumire, nelinişte, vigilenţă, ostilitate. Eşti gata oricând să îl suprinzi pe celălalt greşind şi gata oricând să îl apostrofezi, ba chiar să îl îndepărtezi de copil şi de tine. Scopul în viaţă vizavi de copil nu mai este educaţia copilului, nu mai este creşterea lui frumoasă, ci ferirea lui de influenţa negativă a partenerului... Ce chin devine viaţa!

Tu. Să fii criticat în mod repetat, şi încă în lucruri esenţiale, vitale, precum educaţia copilului, poate fi demoralizator, pentru că strică armonia şi alungă pacea. Depinde mult de maniera în care primeşti critica. O auzi fiind o critică punctuală, cu privire la aspecte concrete, fixe, care necesită îmbunătăţire? Oricine mai are de învăţat. (Iar apoi: ai încredere că poţi învăţa ceva bun de la partenerul tău? Ai încredere în calităţile şi discernământul lui? Sau şi tu critici modul lui de a vedea şi face lucrurile?) Sau te simţi criticat ca persoană, ca mod de a fi cu totul? (Aici găsim diferenţa dintre „a face" şi „a fi". De exemplu: „Dacă îl cerţi de fiecare dată când întârzie cu lecţiile şi nu îl laşi să se ridice de pe scaun, nu rezolvi nimic" versus „Eşti neînţelegător şi prea aspru cu copilul, îl chinui tot timpul".)

Citeşte şi: Obiceiuri de-ale părinţilor care suprimă dezvoltarea independenţei copilului  

Simţi critica partenerului mai degrabă ca pe o încercare de a te ajuta să schimbi ceva? Este una constructivă? Sau simţi că te anihilează şi că ţi-a aplicat o etichetă? Crezi că îi face plăcere să te discrediteze, mai degrabă decât să te ajute să faci o schimbare? Sau că încearcă mai degrabă să îţi ofere o altă perspectivă, dar nu ştie cum să facă acest lucru într-o manieră constructivă? Contează mult ce primim din partea partenerului. Acest lucru ne arată dacă încă mai putem face o echipă, sau dacă în momentul de faţă suntem dezbinaţi. Când eu mă simt respins ca persoană, nu mai pot fi împreună cu celălalt, ci simt că trebuie să mă apăr de el, să mă feresc, să mă sustrag. Aceasta este o suferinţă. Suferinţa se amplifică atunci fac alegearea să îmi educ copilul pe ascuns de celălalt partener, pentru a nu mai fi supus criticii acestuia.

O altă suferinţă, pe care de fapt o împart cu partenerul meu, este neîncrederea. Oare eu am încredere în cerinţele, alegerile şi discernământul lui, vizavi de educaţia copilului? Dacă am, atunci este uşor să preiau din abordarea lui, din modul lui de educaţie a copilului. Altfel, cum să am încredere în pretenţiile şi critica lui? Poate reuşesc să mă feresc, să mă sustrag de acestea. Dar cum simt vizavi de relaţia lui cu copilul? Vizavi de partea lui de influenţă? Mă simt liniştit? Cred că îi face bine copilului sau mă tem şi eu că îl poate influenţa negativ? Că nu îi face bine prin felul în care îl educă?...  Şi încă ceva: oare am suficientă încredere în dragostea partenerului? Dragostea nu răneşte. Nici copilul, nici cuplul. Dacă mă simt rănit şi respins, mai pot avea încredere în dragostea de care este el capabil? 

Care sunt victimele colaterale... şi totuşi principale, atunci când partenerul critică modul celuilalt de educaţie a copilului?

Cuplul. Cuplul capătă o identitate nouă, devine un organism care funcţionează unitar şi armonios, ori funcţionează dezechilibrat şi, deci, nociv pentru ambii parteneri. Fiecare din cei doi trăieşte o apăsare pe care o poate simţi sau de care se poate feri, concentrându-se pe alte activităţi, dar care chiar şi aşa îi marchează exstenţa de fiecare zi şi lumea lăuntrică. Cuplul conferă un cadru, un fundal care influenţează mai direct sau mai discret pe fiecare din cei implicaţi, la fel cum vremea îi afectează pe cei meteodependenţi. Şi invers. Alegerile, sentimentele, gândurile şi comportamentele fiecăruia din cei doi, chiar mai puţin vizibile sau chiar ascunse, se transmit in viaţa cuplului, care este astfel hrănit sau are de suferit.

Atunci când unul din parteneri critică în mod repetat modul celuilalt de educaţie a copilului, cuplul suferă. Atunci când cuplul suferă, fiecare din cei doi suferă, chiar dacă emoţiile resimţite în mod predominant sunt unele mai degraba agresive, decât de tristeţe.

Copilul. Poate că o familie în care părinţii se sabotează permanent şi acţionează în contradictoriu este, pentru copil, la fel de nocivă ca situaţia în care părinţii se despart. Dezbinarea din cadrul cuplului înseamnă tot despărţire, în duh şi cuget, iar la copil ajung mai ales lucrurile adânci, de dincolo de formalităţi. Pentru copil este vital ca părinţii să fie în armonie, deoarece el are nevoie de o linie clară şi constantă la care să se raporteze. Nu poate „lucra la doi stăpâni". Dacă îl forţăm să facă astfel, să se raporteze la două seturi de reguli sub acelaşi acoperiş, îl chinuim şi îl învăţăm ceva nefiresc: dualitatea, duplicitatea. Copilul va deprinde fără să vrea aptitudinea de a specula, de a profita, de a folosi vorbele unui părinte împotriva celuilalt. Dacă nu îi convine „tratamentul" mamei, merge după regulile lui tata şi invers. Are de unde alege: chiar noi îi dăm!

Mai greu şi dureros este altceva: destructurarea sufletească pe care o trăieşte un copil care îşi vede părinţii întorşi unui împotriva celuilalt... mai ales că o fac folosindu-se de el! Au ca punct de pornire sau ca miză în războuiul dintre el, tocmai creşterea şi educaţia copilului. Pentru copil, aşa ceva este foarte greu de integrat, de dus. Este o povară ce va prinde forma resentimentelor şi, odată ce mai creşte, a manifestărilor de furie şi de sfidare...

Ce să faci când partenerul îţi critică modul de educaţie a copilului?

Este tare greu şi poate deveni chiar o misiune imposibilă ca tu să faci ceva în acest sens, iar el nu. Este nevoie ca ambii să aveţi deschiderea să schimbaţi ceva. Totuşi, uneori, cineva trebuie să facă primul pas. Să pornim deci de la ipoteza că formaţi un cuplu funcţional, cu capacitatea probată de a fi o echipă, şi să vedem ce poţi face tu pentru a stimula cuplul şi partenerul către armonie, şi în ceea ce priveşte educaţia copilului.

În educaţia copilului, să îţi aminteşti şi să îi aminteşti CINE vă leagă

Când aveţi o confruntare privind educaţia copilului, amintiţi-vă şi că prin însăşi relaţia dintre voi, prin chiar încărcătura dintre voi şi prin maniera în care comunicaţi, voi educaţi inima copilului. Nu doar intelectul şi nu doar comportamentul copilului au nevoie de hrană bună, pe care poate unul dintre voi o „pregăteşte" mai puţin nutritivă decât celălalt, ci şi inima lui are nevoie să fie hrănită. Iar inima copilului este hrănită doar de felul în care mama şi tata conlucrează şi acţionează împreună. Copilul este, în ultimă instanţă, cel care vă leagă, chiar şi atunci când sunteţi dezbinaţi.

Uneori... da. Acesta este pasul mic, indirect si aproape imposibil, care poate întoarce situaţia cu 360 de grade. Să mă întreb: ceea ce vede partenerul meu în opoziţie cu mine, vizavi de educaţia copilului, poate fi periculos pentru copil? Cât de mare este răul pe care i-l poate provoca? Este un rău real sau mai degrabă este un bine mai mic faţă de cel pe care i-l putem face, dacă acţionăm aşa cum am aflat eu?

Amintiţi-vă că sunteţi în aceeaşi tabără şi că aveţi un scop comun, chiar dacă mijloacele sunt diferite. Dacă vreţi binele profund al copilului, veţi găsi o variantă de a comunica şi de a restabili armonia în educaţia copilului. Uneori, primul pas presupune renunţarea la ceea ce ştiu eu că este bine şi pur şi simplu acceptarea alegerilor partenerului. El mă critică, eu accept să fac aşa cum vede el, şi nu cum văd eu. Nu este deloc uşor, pot simţi că nu am puterea, că îmi este imposibil să aplic modul lui de a vedea viaţa, mai ales când eu ŞTIU cum este mai bine. Eu merg la conferinţe despre creşterea şi educarea copilului, eu consult specialişti, eu citesc şi mă informez, eu merg la şedinţele cu părinţii... şi tot eu să tac mâlc şi să fac altfel decât ştiu, deşi am confirmarea că procedez corect?

În educaţia copilului, armonia cuplului valorează mai mult decât dreptatea mea

În acest din urmă caz, să îmi amintesc ceva: niciun bine pe care i-l putem facem copilului prin educaţie, nu egalează armonia dintre părinţi. Atunci când părinţii ajung să se îndrăgească, să se îmblânzească fiecare sub atingerea sufletească a celuilalt, să se înţeleagă şi să se accepte unul pe celălalt în profunzime, atunci şi încrederea lor unul în celălalt sporeşte, şi dragostea creşte, şi pacea coboară în sânul familiei. Copilul poartă în el seminţele pozitive ale creşterii, ale discernământului, ale devenirii, iar acestea dau rod pe pământ fertil. În condiţii sănătoase. În mijlocul armoniei dintre părinţi, copilul - chiar şi educat mai puţin „benefic" - va creşte sănătos şi liniştit la rădăcină. Orice „rele" se pot îndrepta mai târziu, dacă sufletul copilului este sănătos.

Aşadar, dacă la armonia reală a cuplului (şi a copilului...) contribuie efortul meu de a renunţa la dreptatea şi achiziţiile mele, pur şi simplu de a renunţa, şi a-i ceda celuilalt rândul să „aibă dreptate", atunci poate că aceasta este partea mea de făcut. Pot obţine mai mult decât îmi imaginez printr-o astfel de renunţare, aparent absurdă şi ilogică, decât prin menţinerea atitudinii mele de până acum în faţa soţului. Acest copil este şi al lui. Dacă nu am renunţat până acum la a imprima educaţiei copilului abordarea mea, poate este momentul să o fac, cel puţin temporar, şi să văd ce se întâmplă.

Îl acuz pe partener că impune în educaţia copilului strategia şi concepţiile lui? Dar acelaşi lucru aş vrea să îl fac şi eu... şi poate nu reuşesc. Ce se întâmplă dacă mă dau un pas în spate? Oare cum îl „atinge" asta pe partener? Faptul că îi ofer ceea ce îmi cere, fără să mă mai ameninţe, să mă mai critice, fără să ne luptăm pentru asta: îi ofer locul şi spaţiul să îşi „pună amprenta" pe lutul modelabil care este copilul, fără să mai intervin. Faptul că îi dau dreptul şi îi respect libertatea de a contribui la evoluţia şi devenirea copilului... fie ea una pozitivă sau negativă.

Datoria mea nu este numai să asigur sănătatea şi educaţia copilului. Este tot datoria mea să permit celuilalt părinte al copilului să contribuie la educaţia lui, aşa cum ştie el, în felul în care ştie el, atâta vreme cât nu îl pune în pericol de moarte. Este datoria mea să permit celui cu care am ales să concep copilul, să aibă şi să dezvolte parea sa de relaţie cu copilul, aceasta implicând automat şi educarea lui.

În educaţia copilului, descoperă-l pe partenerul tău

Cum să faci acest pas mai în spate? Cum să fie mai uşor? Mutându-ţi atenţia de la tine şi de la ce simţi, la celălalt. Modul în care inisită să îl educe pe copil vorbeşte despre modul în care a fost chiar el crescut. Tocmai primeşti ocazia de a îl cunoaşte şi înţelege pe partenerul tău la un alt nivel, în profunzimi pe care poate nu aţi apucat să le exploraţi. Dacă te dai un pas în spate şi te uiti la omul de lângă tine, şi nu la critica lui, ai ocazia să îi înţelegi evoluţia, procesele lăuntrice, neputinţele, temerile, strădaniile.

Oare ce face acum? Pune în aplicare ceea ce a văzut acasă, fără să realizeze că se poate şi altfel, mai bine; ori se încăpăţânează să procedeze pe dos faţă de cum a trăt el (dar greşeşte tocmai prin încăpăţânarea lui...)? Oare cum a fost pentru el să fie forţat să stea pe scaun până când îşi termină lecţiile? Oare ce simţea? Cum crede el că l-a ajutat, de aplică acum acelaşi "tratament" fiului său? Sau, din contră, oare ce anume din copilăria lui l-a determinat să fie atât de îngăduitor cu acţiunile şi ieşirile copilului?

Observându-l, empatizând şi înţelegând ce se petrece în omul de lângă tine atunci când insistă să aplice felul în care crede el că trebuie făcută educaţia copilului, poţi decide apoi care este varianta cea mai potrivită de acţiune, din partea ta. Să îi arăţi că îl vezi, îl auzi, îl înţelegi... şi apoi să îi propui cu blândeţe, răbdare şi seninătate o alternativă. Sau să te împotriveşti ferm, de exemplu să iei copilul şi să plecaţi la o plimbare, atunci când tata face o criză de furie nejustificată şi nocivă pentru cel mic.

Tu ce faci atunci când partenerul îţi critică modul de educaţie a copilului?