Copiii pleacă de acasă, părinții se simt abandonați. Ce este de făcut?

Cei doi copii ai ei au plecat de acasă pentru a merge la facultate

O mamă de peste hotare a stat de vorbă cu „Insider” și a povestit cât de greu i-a fost să se adapteze unei noi vieți după plecarea fiilor ei la facultate. Astfel, în anul 2016, a fost nevoită să facă față plecării de acasă a fiului ei cel mare, iar doi ani mai târziu plecării celui mai mic:

„Când am ajuns acasă în ziua plecării la facultate, în anul 2016, nu voiam deloc să trec prin camera fiului meu și să văd patul gol. Aveam senzația că în casă este prea multă liniște- chiar dacă fiul meu mai mic, elev de liceu, era încă alături de mine.

Chiar dacă mă gândeam că fiul meu cel mare se poate întoarce acasă la un moment dat, tot simțeam că era vorba despre sfârșitul unei etape. Trebuia să învăț să fac față unei perioade marcate de tranziție. Fiul meu mai mic a plecat și el la facultate doi ani mai târziu, iar în acele momente m-am simțit într-adevăr pierdută. Eram mamă singură, divorțată, dar și părinte ce se confrunta cu „sindromul cuibului gol”.

Era necesar să învăț cum să umplu golul lăsat de plecarea fiilor mei; trebuia să învăț iar să îmi acord prioritate”. 

Nu i-a fost ușor să facă față plecării de acasă a fiilor ei

Mama a explicat cum i s-a schimbat viața după plecarea de acasă a copiilor ei. A recunoscut că adesea era tristă și tânjea după momentele petrecute alături de cei doi băieți. Pentru sursa citată, a venit cu următoarele detalii:

„După ce fiii mei au plecat la facultate, toată viața mea s-a schimbat. Ziua mea nu mai era ocupată cu munca și cu activități interminabile, cum ar fi cu proiecte și evenimente de la școală, cu întâlniri, cu pregătirea meselor în familie, cu participarea la diverse evenimente pentru a socializa și cu intervalele în care le dădeam copiilor mei lecții de condus. Un gol imens mă determina să mă simt pierdută. Deși eram încântată că fiii mei erau studenți și făceau ceea ce își doriseră, nu mă puteam abține să nu resimt nostalgie în legătură cu perioadele în care erau mai mici și în care mă concentram asupra activităților derulate împreună. 

Acum, când făceam cumpărături, eram extrem de tristă- nu mai era nevoie să cumpăr zeci de litri de lapte cu ciocolată și nici cartoane cu ouă foarte mari. 

Pe parcursul vieții mele de mamă singură, cei din jur îmi spuneau adesea „Rezervă-ți timp ca să te ocupi și de tine” sau „Încearcă să-ți faci o prioritate din a avea grijă de tine”, însă niciodată nu reușeam să-mi rezerv timp și bani în aceste scopuri. De-a lungul timpului, am lucrat multe ore și am ieșit la câteva întâlniri, însă băieții mei au fost mereu prioritatea mea”. 

Nu mai fac copii niciodată. Nu știam cât de multă durere provoacă lipsa lor...

După plecarea copiilor ei, s-a străduit să-și schimbe viața

Chiar dacă nu i-a fost întotdeauna la îndemână, mama a realizat diverse demersuri pentru a-și modifica stilul de viață, astfel încât să aibă mai multă grijă de ea și să se implice în activități variate. Potrivit sursei citate anterior, a precizat că:

„O perioadă am încercat să mă sustrag de la ceea ce urma să fac, dar ulterior m-am „adunat” și am început să mă concentrez asupra viitorului. Astfel, m-am străduit să îmi transform singurătatea și tristețea în sentimente de recunoștință. 

Ori de câte ori mă copleșea tristețea, încercam să fiu recunoscătoare pentru oportunitățile pe care le aveau copiii mei. Mă gândeam apoi că erau în siguranță, că își făceau prieteni, că aveau parte de noi experiențe și că dobândeau abilități valoroase. 

Nu mi-a fost întotdeauna la îndemână să ies din zona mea de confort, să întâlnesc diverse persoane și să mă implic în noi activități. Practic, o luam de la capăt și era cazul să decid cum voiam să arate un nou capitol din viața mea. Nu m-am grăbit să iau decizii. În schimb, mi-am luat un răgaz de doi ani ca să văd ce mi se potrivea cel mai bine. 

Am început cu pași mărunți. Am căutat idei pentru a-mi umple timpul și pentru a mă simți recunoscătoare. Am început să-mi amintesc cum îmi ocupam timpul înainte să am copii: mă implicam în activități fizice, petreceam timp în aer liber, scriam și citeam, mă conectam cu persoane cu care mă puteam bucura de o conversație agreabilă.

După aceea am început să-mi stabilesc noi rutine. Acestea includeau, de exemplu, o plimbare dimineața sau seara, după cină. Îmi rugam prietenii să petrecem timp împreună și am început să ne întâlnim regulat. M-am înscris și la un curs de jogging și acolo am întâlnit persoane extraordinare.  

Când stăteam singură, ascultam muzică și descărcam audiobook-uri. Le ascultam în intervalele în care conduceam sau în care făceam curat acasă. De asemenea, mă uitam la filme și la emisiunile pe care le adoram. 

În plus, aveam grijă și de sănătatea mea. Am început să gătesc feluri de mâncare mai ușoare și să mănânc mai sănătos. De câteva ori pe săptămână făceam yoga, ceea ce m-a ajutat să mă relaxez. Totodată, yoga m-a determinat să-mi conștientizez mai bine trăirile, sentimentele și să lucrez cu ele. În zilele în care mergeam la sală, încercam să fiu cât mai prietenoasă cu persoanele de acolo și să mă implic în activități variate. După ce am început să mă simt în largul meu acolo, îi salutam atât pe cei cu care mă întâlneam de obicei, dar și pe membrii staff-ului. Pe măsură ce a trecut timpul, m-am simțit tot mai confortabil fiind deschisă și purtând conversații”.

Își dorește să fie în continuare un model pentru copiii ei

Mama cu doi copii plecați de acasă pentru a merge la facultate și-a încheiat confesiunea pentru sursa menționată insistând asupra faptului că se străduiește permanent să rămână un model pentru fiii ei:

„Cel mai greu mi-a fost în timpul weekend-urilor, când erau intervale lungi în care stăteam singură. De aceea, am început să mă întâlnesc cu prietenii pe care nu îi mai văzusem demult la o cafea sau la prânz. Mi-am ales și locuri în care să fac voluntariat sau m-am înscris la diverse cursuri, față în față sau în sistem online. 

Am început să fiu mai echilibrată și mai încrezătoare pe măsură ce mă concentram asupra lucrurilor simple care îmi făceau plăcere.

În ciuda faptului că și acum mai am momente în care sunt tristă și în care mă simt singură, mă gândesc mereu la faptul că fiii mei se uită la mine: cum reacționez, cum mă adaptez, cum am grijă de mine în vremuri marcate de schimbare. Chiar dacă ei au trecut de vârsta de 18 ani, tot îmi doresc să le fiu model, ca mamă și ca om.

La prima vedere, poți avea impresia că ei nu mă urmăresc, dar de fapt fac asta. Vreau să le arăt că schimbarea și necesitatea de a-i lăsa pe cei dragi să plece de lângă tine sunt lucruri firești. Pot fi un exemplu care arată că poți înflori odată ce o etapă din viață se încheie și începe alta. Vor observa toate acestea și vor învăța, la rândul lor, cum să procedeze când se vor afla într-o astfel de situație”.