De ce părinții nu se pot opri din a vorbi despre copilul lor: explicația psihologului

Importanța comunicării și de ce unele persoane pot vorbi, dar nu pot asculta

Vorbitul reprezintă un aspect specific speciei umane. Henning Mankell, autor al unui roman cunoscut, subliniază "Ceea ce ne diferențiază de animale este faptul că putem asculta la visele, temerile, bucuriile, supărările, dorințele și eșecurile altor oameni, iar în schimb ei le pot asculta pe ale noastre." Însă oamenii care vorbesc prea mult par să nu perceapă acest echilibru. De ce? Unii dintre noi pur și simplu întâmpină dificultăți în ascultarea celorlalți sau a propriei persoane.

Daniel P.Ellis, din cadrul Universității Columbia, declară că "Ascultarea presupune o procesare auditivă complexă. Ne dezvoltăm capacitatea de a asculta în mod automat, ceea ce reprezintă unul dintre motivele pentru care chiar și un copil extrem de mic va reacționa diferit la sunetele pe care le produce o privighetoare sau la sirena de poliție. Reprezintă de asemenea un instrument în învățare." Poate că această ultimă parte explică motivul pentru care atât de multe persoane care vorbesc cu noi întâmpină dificultăți în a învăța cum să fie mai relevant. Acest lucru nu înseamnă că toate acele persoane care vorbesc neîncetat nu sunt profund conectate la cele din jur. Dar pare să le fie mai dificil să recunoască diferite stări de dispoziție și răspunsuri la cei care ascultă.

Persoane și părinți care vorbesc prea mult

Pentru o comunicare optimă, există un tip de a oferi și a primi între vorbit și ascultat, o relație intimă între cel care vorbește și ascultător bazată pe respect reciproc și grijă față de sentimentele celuilalt. Unele persoane care vorbesc mult nu sunt capabile să se angreneze în acest ritm interactiv, nu din cauză că nu le pasă, dar deoarece nu pot tolera emoțiile care pot rezulta în urma ascultării altei persoane. Se pare că multe persoane care vorbesc neîncetat își folosesc cuvintele să se oprească din a înțelege ceea ce simt.

Trăim într-o societate în care toți părinții își laudă copiii, în pofida violării idealurilor de modestie și respect pentru ceilalți, susține sociologul Annette Lareau din cadrul Universității Pennsylvania. Acest fenomen reprezintă o proliferare a stilului de parenting de tip seră care invadează cultura. Specialistul, care a studiat obiceiurile și comportamentele familiilor contemporane, denumește abordarea cultivare concertată, susținând că este o modalitate prin care părinții din clasa de mijloc au tendința să privească parenting-ul drept un proiect, ceva ce trebuie gestionat, organizat și programat. De multe ori o activitate este resimțită mai intens de mamă decât de copil, iar natura competitivă a activităților este întrepătrunsă în procesul creșterii copilului.

"Trăim într-o societate concentrată pe competitivitate, iar părinţii nu mai încetează în a găsi noi şi noi activităţi extrașcolare pentru copiii lor, pentru a deveni mai buni, pentru a fi primii, pentru a fi apreciaţi şi lăudaţi de mediul în care trăiesc.
Dar mulţi dintre părinţi îşi pun toată atenţia în rezultatele copiiilor lor, rezultate pe care unii şi-ar fi dorit să le obţină atunci când erau de vârsta lor. Desigur că nu este rău să ne dorim ca viata şi realizările copiilor noştri să fie mai sus comparativ cu ale noastre, dar să fim atenţi în a nu crea nişte copii perfecţionişti care nu se pot bucura şi de micile plăceri ale vieţii.
Sigur că există şi extreme în a ne lăuda copilul: unii o fac prea des, alţii deloc. De la exagerarea fiecărui mic rezultat academic sau al activităţilor extraşcolare până la a nu băga în seamă rezultatele micuțului, sau chiar mai rău, când este certat pentru o notă mai puţin bună obţinută la şcoală.
Am spus-o şi repet, nota nu reflectă cu adevărat ceea ce ştie un copil, ci sistemul de învăţământ, axat pe a "prinde" copilul cu lecţia neînvăţată, nu face decât să scadă stima de sine şi încrederea în sine a unui copil, chiar din primii ani de grădiniţă sau de şcoală.
Viaţa de părinte, adult, este de multe ori atât de anostă şi de previzibilă şi plină de rutină, astfel încât o perioadă de teze, lucrări sau admitere prin care trec copiii ni se pare un adevărat maraton, dar care, de fapt nu este al părintelui ci al copilului.
Am întâlnit deseori afirmaţii din partea părinţilor de genul: "facem la oliţă", "avem examen de admitere sau de bacalaureat", "am intrat la facultatea X". Există de multe ori o simbioză fantastică între părinte şi copil, dar care nu dă voie copilului să-şi trăiască cu adevărat, pe deplin, toate aceste încercări ale vieţii." ne spune Psiholog Cristina Dimitrescu.

Sfaturi pentru a comunica cu cei care vorbesc prea mult

- Ascultă, dar nu un timp îndelungat. Pe măsură ce asculți încearcă să formulezi pentru tine însuți lucrurile pe care interlocutorul încearcă să ți le comunice, fie că este vorba despre dorința de a fi admirat, un gând de care nu pot scăpa sau un sentiment pe care nu-l pot stăpâni
- După ce asculți o perioadă și formulezi ceea ce încearcă să îți comunice, întreabă dacă îi deranjează să îi întrerupi. Poate răspunde că a vorbit deja prea mult, dar este doar un gest de politețe. Sau poate răspunde că mai are o idee de terminat - poți accepta, dar este bine să intervii imediat pentru a direcționa discuția în altă direcție
- Atunci când întrerupi, pregătește-te să spui ceva despre ceea ce ai auzit că a vorbit. Nu intra în explicații psihologice. Apelează la ceva simplu și la subiect, cu o notă pozitivă. Este posibil să te întrerupă pentru că mulți se tem de critică, dar aici poți sugera să te lase să finalizezi ideea
- Nu te opri să comentezi. Adaugă informații despre propriile experiențe care îți vor confirma că înțelegi ceea ce experimentezi, cum ar fi o amintire a unui eveniment similar, un sentiment similar, o poveste amuzantă, orice îți oferă șansa să împărtășești propria experiență în consens cu cea pe care ai auzit-o.
- Oprește conversația când se prelungește prea mult. Nu este nimic rău să îi spui unei persoane pe care ai ascultat-o prea mult că ai treabă, trebuie să lucrezi și că va trebui să continuați conversația mai târziu. Iar dacă este genul care revine ulterior pentru a continua, răspunde că nu poți deoarece ești ocupat. Până la urmă ai dreptul să impui niște limite și să ceri să fie respectate.

Sfaturi pentru părinții care nu se pot opri din a vorbi despre copilul lor de la psihologul Cristina Dimitrescu (clinica New Psychology)

"Sugerez părinţilor să îşi laude copilul în primul rând în faţa lui, să îi spună cât de fericit, mândru sau încântat este de rezultatul obţinut. Abia apoi să înceapă cu postări pe facebook despre rezultatele lui.

Un alt aspect important este cel al susţinerii copilului şi încurajării lui fie că este de 10 fie că a luat o notă mai mică la şcoală. Să nu fie nota din catalog un barometru al iubirii pe care o arătăm copilului nostru. Să nu fie comportamentul, mai activ sau mai retras, o limită a exprimării adevaratelor sentimente pe care le avem fata de copilul nostru.

Există o vorbă românească foarte frumoasă, "fiecare cioară îşi vede puiul lebădă"! Şi este normal să ne vedem "puiul" ca fiind cel mai bun, cel mai frumos şi cel mai deştept.

La şedinţele cu părinţii am întâlnit situaţii în care fie părinţii îşi susţineau copiii până în pânzele albe fie, mai puţin plăcute, în care părintele era cel care arunca primul "piatra" către copilul său, fără să aştepte şi punctul de vedere al acestuia.
Sigur, ca părinți, când vedem cât de veneraţi suntem de către copilul nostru ne simţim fericiţi şi apreciaţi, aşa că nu prea vrem să ne coborâm de pe piedestalul pe care ne-au suit. Dar nu este momentul sa ne alimentăm ego-ul ci trebuie sa fim mereu conştienţi de limitele pe care le avem fiecare dintre noi.

Nu trebuie să punem copilul să facă tot ceea ce noi nu am reuşit; vrem să ne simţim împliniţi prin rezultatele lor, dar din păcate ajungem să îi presăm până în clasa a 12-a să înveţe pentru profesia pe care ne-am fi dorit noi să o urmăm şi suntem şocaţi când ei decid să facă cu totul altceva, în ultimul "ceas".

Suntem datori faţă de copiii noştri să îi lăsăm să exploreze şi să experimenteze emoţii, situaţii şi încercări ale vieţii în felul lor, în ritmul lor. Fiecare are dreptul la propriile greşeli şi trebuie să recunoaştem că şi noi tot aşa am învăţat cel mai bine, când am dat cu capul de "sus".

Fiecare copil este bun şi special în felul lui, bucurați-vă de fiecare moment în care puteţi fi împreună pentru că poate veni o zi când familia lui restrânsă va avea şi alte componente."

Mulțumim doamnei Cristina Dimitrescu pentru ajutorul acordat în realizarea articolului.   

Surse: www.psychologytoday.com; www.slate.com; www.webmd.com