Danielle Herzog, o mămică scriitoare, a destăinuit modul în care decizia sa de a alăpta a condus la destrămarea unei bune prietenii:
"Când eram însărcinată cu primul copil, instinctul meu de mamă se afla în stadiu incipient. Abia începea să se dezvolte și înflorea la potențialul său complet. Și chiar dacă nu era mare, era puternic. Nu am realizat cât de puternic putea fi până în momentul în care a trebuit să renunț la o prietenie din cauza alăptării.
Înainte să dau naștere primului copil, eram o femeie încrezătoare, sigură pe ea. Dar odată ce am dat naștere bebelușului meu am realizat că am pătruns într-o lume care îmi depășea și cele mai nesăbuite gânduri. Bebelușii erau niște creaturi străine pentru mine. De-abia mă ocupasem de baby-sitting în copilărie și mă simțeam complet nepregătită pentru abundența de întrebări care au venit odată cu sarcina. Vom înfășa bebelușul? Îi vom oferi suzetă? Îl vom îmbrăca într-un costum stupid pentru primul său Halloween (spoiler: da, așa cere legea nescrisă a parentingului. Ești obligat prin legea părintească să îți îmbraci copilul în ceva stupid pentru primul său Halloween).
Dar a fost un lucru pe care l-am știut cu siguranță: nu îmi doream să alăptez.
Iată care este problema: am sânii mari. Și spre deosebire de multe femei cu sâni generoși, eu nu sunt încântată de ai mei. Nu se potrivesc în tricouri, ies mereu din sutien și sunt adesea ținta vizuală pentru tot felul de bărbați ciudați. Dar cu toate acestea, chiar dacă mi-au plăcut sau nu, întotdeauna i-am privit drept niște organe sexuale. Mameloanele sunt create ca să fie mângâiate, iar sânii ca să fie strânși. Îmi place să îi privesc drept niște organe sexuale. Nu mi-a produs dezgust când am văzut alte femei alăptând, dar ideea unui bebeluș care îmi suge din sâni nu mi s-a părut niciodată confortabilă.
Nu am privit niciodată alăptarea ca fiind o decizie controversată deoarece doar bărbații și-au arătat interesul cu privire la sânii mei pe parcursul vieții. Nu mă gândeam că femeile, și mai ales mamele, ar putea fi interesate de ceea ce fac cu ei. Dar m-am înșelat și încă extrem de tare.
Când eram însărcinată în 6 luni, am sunat o prietenă de-a mea care avea un fiu ce abia împlinise 1 an. Contactase un virus comun de tipul răcelii pentru prima dată în viață. I-am spus că deși îmi pare rău să aud că fiul său este bolnav, sper ca al meu copil să aibă norocul să nu se îmbolnăvească în primul său an din viață.
"Ei bine, asta nu se va întâmpla", a spus ea răspicat.
Am crezut că a înțeles greșit ce am spus, așa că am încercat să nu par a aborda o atitudine defensivă, care este extrem de provocatoare pentru un locuitor din New York.
"De ce? La ce te referi?" am întrebat.
"Pentru că nu ai de gând să alăptezi, nu îi vei oferi bebelușului nutrimentele necesare de care are nevoie ca să previi îmbolnăvirile", a răspuns.
"Ce? " am întrebat stupefiată.
Ea a continuat. "Nu, vorbesc serios. Ești egoistă că nu alăptezi. Dacă bebelușul tău se îmbolnăvește, este doar vina ta."
Nu am avut un răspuns. Am stat acolo cu gura deschisă și cu capul văjâind.
"Vezi", a continuat ea, "studiile demonstrează că alăptatul este cel mai bun. Vrei să te asiguri..."
Ea a continuat să vorbească, dar am încetat să ascult. M-am simțit confuză. Nu confuză dacă să alăptez sau nu, ci mai degrabă confuză cu privire la faptul că de ce i-ar păsa cuiva ce fac.
Mi-am scuturat capul, am ieșit din starea stupefiată și am spus "O să te întrerup, dar îmi pare rău, asta chiar nu este problema ta. Trebuie să fac ceea ce este corect pentru mine".
"Dar nu este vorba despre tine", a răspuns ea.
"Ba da, de fapt chiar este. Sunt singura care a făcut sex. Sunt singura care are grețuri matinale și sunt singura care trebuie să dea naștere acestei mingi trepidante de organe. Chiar este vorba despre mine", am spus.
„Dar odată ce bebelușul se naște nu mai este vorba despre tine. Este despre ce este cel mai bine pentru bebeluș", a spus ea.
"Iar ceea ce este cel mai bine depinde de mine. Cred că despre asta este meseria de mamă, până la urmă, nu-i așa? Să îți dai seama care este cel mai bun lucru pe care trebuie să îl faci", am răspuns.
A încercat să continue cearta cu privire la pericolele hrănirii cu lapte praf, dar în final am găsit un motiv fals pentru a pune telefonul jos și a termina conversația telefonică. După acel apel, abia am mai vorbit. Într-un final a încetat să mă mai caute, iar în timp am renunțat să mai aștept să își ceară scuze.
Dar am învățat ceva din toată această situație.
Am învățat că nu există un mod corect de a face ceva când vine vorba de parenting. Niciun mod corect de a adormi bebelușului sau de a-l ajuta să meargă și cu siguranță niciun mod corect de a-l hrăni. Trebuie cu toții să ne găsim propriul drum. Iar în final este ceea ce vrea ca ai mei copii să știe ce este important în viață - să ne susținem reciproc când alegem propriul drum, chiar dacă asta înseamnă să îți găsești curajul să pleci."
Sursa: www.parenting.com
Urmareste-ne pe Google News
