Despre Sindromul Parintelui cu Copilul Bolnav

Cand copilul se imbolnaveste, fie ca este o simpla raceala cu mucisori si tuse, orice parinte, si mai ales mama, se "imbolnaveste" la randu-i. Intregul ei univers se schimba si, daca micutul nu pare deranjat prea tare de boala lui, mama are sufletul incarcat cu cele mai puternice si mai dificile sentimente, care se schimba din minut in minut ca niste cadre dintr-un film psihologic, ca sa nu ii spunem thriller.

Vinovatie

La primul semn de boala apare si primul proces de constiinta care se invarte in jurul sentimentului de vinovatie. Oare a fost vina mea? Oare puteam face ceva diferit? Oare trebuia sa il imbrac mai gros? Oare puteam sa previn? Ce am facut gresit? Sunt oare o mama incapabila sa am grija de copilul meu? Si, desigur, pe langa toate acestea, pot sa apara si admonestarile partenerului de viata, care, la fel de afectat de boala copilului, va pune in carca ta cauzele, cautand un vinovat. Desigur ca orice parinte stie in adancul sufletului ca vina pentru bolile copilariei nu o poarta nimeni, si copilul va trece prin cele mai diverse afectiuni. Si, probabil, si atunci cand va avea 30 de ani, si va avea familia lui, noi, ca parinti, vom avea sufletele date peste cap cand se va imbolnavi. Sentimentul de vinovatie care se acutizeaza cand copilul se imbolnaveste este o alta coordonata importanta a meseriei de parinte. Ce facem cu el? Il luam ca atare, il acceptam si il imbratisam si putem chiar sa fim mandri de el, pentru ca ne face parinti mai buni, nu-i asa?

Frustrare

Apoi apare frustrarea, ca o stihie, ca un cutremur, ca o tornada de neoprit, care ne invaluie de fiecare data cand copilul geme, cand plange, cand spune ca il doare, cand vezi in ochisorii lui inocenti ca sufera si cand te priveste rugator si iti spune, cu sau fara vorbe: "Mami, tati, ajutati-ma!". Acela este momentul cand se prabuseste cerul in capul nostru, cand simtim greutatea intregului univers pe umeri si cand stii cu certitudine ca daca apare pestisorul auriu sa iti indeplineasca o dorinta, aceea ar fi "copilul meu sa nu se mai imbolnveasca niciodata!". Desigur, asta nu se poate intampla, si atunci te gandesti la urmatoarea dorinta "vreau eu sa iau toata durerea lui". Nu, nici asta nu se poate intampla. Ce facem atunci? Ne luam copilul in brate, il strangem la piept cu toata dragostea noastra, il mangaiem, ii spunem vorbe de iubire la ureche si incercam sa constientizam ca durerea, febra, toate simptomele sunt un semn ca organismul lui se lupta cu boala, ca noi ii oferim un tratament si ca acest tratament isi va face efectul si aceste clipe vor trece. Copilul, dragul de el, le va uita imediat. Iar noi capatam experienta si devenim parinti si mai buni, nu-i asa?

Ingrijorare

Cand copilul se imbolnaveste noi, pentru ca suntem parinti buni, avem toata rabdarea din lume cu el, ii oferim orice, oricum, oriunde. Insa devenim extrem de irascibili si neiertatori cu noi insine. Incercam sa facem totul cat mai bine, sa respectam la perfectie sfatul medicului si in acelasi timp sa ne punem instinctele la treaba. Insa, rabdarea pe care o avem cu cel mic, nu o mai avem cu boala. Pentru ca ne dorim sa dispara ... intr-o ora, intr-o secunda ... acum! Si cand asta nu se intampla, ne ingrijoram. Oare nu este bun tratamentul? Oare nu am indeajuns de multa grija de cel mic? Oare fac ceva gresit? Oare boala se agraveaza? Oare nu ar fi mai bine sa mai sun medicul o data, chiar daca doar ce am vorbit cu el acum o ora? Zeci de intrebari care ne framanta si ne ingrijoreaza. Ce facem cand nerabdarea se transforma in ingrijorare? Nu exista un raspuns corect, si niciodata nu va exista. Cel mai bine este, cu ajutorul instinctelor, sa incercam sa facem diferenta intre nerabdarea noastra de a ne vedea copilul cat mai repede sanatos si simptomele care sunt cu adevarat ingrijoratoare. Si nu strica nici sa suni medicul din ora in ora ... insa numai daca stii sigur ca il suni sa iti ajute copilul, si nu il suni sa te ajute pe tine.

Cand copilul este bolnav si parintele este bolnav. Cel putin in cazul meu, nu cred ca exista momente pe care sa le urasc mai mult decat cele cand fetita mea este bolnava. De fapt, cuvantul "ura" nu poate nici pe departe cuprinde amalgamul de procese emotionale pe care copilul meu bolnav le declanseaza in sufletul meu de mama, amalgam care depaseste pana si ratiunea, si devine nu numai intolerabil, ci un adevarat scenariu de film de groaza, de la care nici macar nu poti intoarce privirea cand nu iti place o scena.

Ii putem spune Sindromul Parintelui cu Copilul Bolnav - SPCB - un proces afectiv specific parintilor, care se manifesta prin sentimente de vinovatie, neliniste, frustrare, ingrijorare, apeluri telefonice dese catre pediatru, nopti nedormite si multa, multa iubire neconditionata.

Si, putem spune, ca exista si o parte buna a acestui sindrom: nu-i asa ca ne face parinti mai buni? Nu-i asa ca momentele acelea dificile, cand ne tinem strans copilul in brate, cand el are cea mai mare nevoie de dragostea noastra, sunt momente cand legatura dintre parinte si copil se cimenteaza si devine mai solida ca oricand? Pe voi ce sentimente va macina cand copilul este bolnav?

Cu drag,
Gabriela Paladi
Redactor-Sef Qbebe