Eu și Noah am ieșit la prima noastră înâlnire acum 30 de ani. Am călătorit împreună, am făcut copii, i-am crescut, ne-am mutat în Argentina și ne-am construit o viață împreună. Unii ne văd ca pe cuplul perfect.
Dar adevărul este puțin departe de asta. Decenii de stat împreună ne-au făcut să ne simțim ca prinși în capcană și triști. Este obositor să trăiești cu o altă personaă, indiferent de cât de mult o iubești. Ce avem la cină? Ai hrănit câinele? Fiecare zi venea cu o serie întreagă de obligații casnice. Iar trăind ca expați ne-a forțat să ne bazăm unul pe celălalt și mai mult. Noah era singura persoană cu care puteam vorbi când mă simțeam furioasă, tristă sau fericită. Este o presiune mult prea mare de pus pe o singură persoană.
Apoi a venit pandemia, care ne-a înghesuit împreună 24 de ore din 24 timp de luni întregi. Iar timpul nostru de calitate ca și cuplu devenise ceva cu titlul de ”este ceva ce cuplurile trebuie să facă” nu ceva ce simțeam că avem nevoie să facem pentru noi. Când nu ne certam ne dădeam ochii peste cap și ne toleram unul pe celălalt. Nu era viață.
Așa că am decis să locuim separat. Nu-mi amintesc momentul când unul dintre noi a spus că e mai bine să locuim separat. La început au fost câteva zile, când vreunul dintre noi avea vreun proiect sau pur și simplu avea nevoie de spațiu. Cu cât o făceam mai des, cu atât îmi dădeam seama că aveam nevoie de timp singură ca să respir și să mă simt OK. A adăugat o dimensiune vieții mele de care uitasem că există. Trecuse atât de mult timp de când nu mai simțisem asta.
Acum petrecem majoritatea săptămânilor separat, împărțind sarcinile parentale de parcă am fi despărțiți. La început părea greșit, de parcă timpul petrecut separat ar fi însemnat sfârșitul nostru. Acum ne-am obișnuit și nu mai vreau să mă întorc la viața de dinainte. Jumătate de săptămână am casa numai pentru mine. Fac ce vreau, când vreau, fără să mai iau pe cineva în considerare. Nu mă mai duc la Noah de fiercare dată când sunt tristă sau supărată. În loc de asta ies în oraș cu prietenii, meditez, țin un jurnal și lucrez cu mine pentru mine.
Copiii și-au dezvoltat și ei propria lor rutină când suntem împreună. Ne apropiem mult mai mult când citim împreună, ne uităm la emisiuni culinare, fără să auzim comentariile tatăl lor. Și am început să abia aștept să îl văd pe Noah. Cafeaua de dimineață este momentul când abia așteptăm să împărtășim ce am făcut cât nu ne-am văzut.
Cea mai grea parte este cea a faptului că oamenii ne judecă. Este privirea aia de milă din ochii lor pe care o urăsc de-a dreptul. Oamenii presupun că dacă locuim separat înseamnă că suntem niște egoiști sau că avem o relație disfuncțională. Dar ceea ce facem ne întărește relația. Ne certăm puțin spre deloc și timpul pe care îl petrecem împreună acum este de calitate și nu forțat. Convențiile de cuplu spun că trebuie să pui mereu pe primul loc persoana de lângă tine, și asta este adevărat atâta vreme cât ai grijă și de nevoile tale. Când eu și Noah eram împreună tot timpul, nu ne puteam concentra și pe noi înșine. Și dacă nevoile tale nu sunt îndeplinite, începi să fii secat de emoții și de empatie. Și dacă asta nu este cumva începutul sfârșitului? Este de-a dreptul dureros să mă gândesc că legătura mea cu Noah s-ar putea încheia, așa că alegerea noastră mi se pare mult mai bună decât a te clătina prin viață într-o relație dezastruoasă sau de a trăi o viață fără el.
Citește și:
Surse foto: istockphotos.com
Surse articol: Insider.com
Urmareste-ne pe Google News
