Fiica mea adolescentă a devenit dușmanul meu

Un tată a mărturisit că îi este dor de perioada în care fiica sa era mică

Într-o confesiune pentru „The Telegraph”, tatăl a doi copii a explicat că fiul său în vârstă de 17 nu s-a schimbat radical de când a devenit adolescent și că nu își respinge părinții:

„...Fiul meu are acum 17 ani și nu pot spune că, de când a devenit adolescent, s-a schimbat foarte mult. Este mai independent, dar continuă să comunice, așa că știm destul de multe despre ceea ce se întâmplă în viața lui. Are mulți prieteni, practică diverse sporturi, învață suficient și și-a cam făcut o idee legată de ceea ce și-ar dori pe viitor, este în general agreabil și mai petrece timp și cu noi, părinții. 

Mă așteptam să fie la fel și cu fiica mea. Eu am crescut numai alături de frații mei și am fost foarte fericit în momentul în care am ținut-o pentru prima dată în brațe. Am fost pur și simplu fascinat să o văd crescând, entuziasmat în clipele în care se hârjonea cu fratele ei și după aceea, rapid, se transforma într-o prințesă- uneori într-o prințesă-cavaler.

Am fost actorul principal al deghizărilor, un partener de dans constant (uneori purtând și un tutu amplu) și expertul în spus povești. Ador să fiu tată și, la fel ca numeroase alte persoane, pur și simplu nu îmi vine să cred cât de multă dragoste și bunădispoziție îmi oferă copiii mei.”

A povestit cât de mult s-a schimbat fiica lui adolescentă

Tatăl a venit cu argumente menite să arate cât de mult s-a schimbat fiica lui de când este adolescentă. Potrivit sursei citate, a relatat următoarele:

„Acum fiica mea are 15 ani și mi-a dat total viața peste cap, dar nu într-un mod tocmai plăcut. Are multe piercing-uri și se gândește să-și facă și un tatuaj de îndată ce va împlini 16 ani, ceea ce mie nu îmi convine deloc și, mai mult decât atât, ne respinge cât de mult poate. Când mă gândesc cât am suferit pentru fiecare zgârietură și tăietură a ei în din anii copilăriei, nu îmi vine să cred că intenționează să-și agreseze pielea și să se tatueze. 

Poate că exagerez și eu, dar simt că înnebunesc gândindu-mă că poate să stea la masă fără să scoată o vorbă și că după aceea parcă dispare „în ceață”, creând impresia că cei din jur o deranjează și pentru că respiră. Are nevoie de bani pentru haine, pentru ieșirile în oraș, pentru plecări ici-colo, după care se întoarce, pleacă iar și într-o bună zi, va crea impresia că este acea ființă micuță pe care am adorat-o, stând de vorbă și spunând glume. După aceea toate acestea dispar și intervine acea incertitudine care mă scoate din minți.”

A recunoscut că nu îi este deloc ușor să facă față schimbării fiicei sale

Continuându-și confesiunea pentru sursa citată anterior, tatăl a insistat asupra ideii că soția sa și fiul lor fac față mai bine decât el schimbărilor de atitudine și de comportament ale fetei: 

„Soția mea se descurcă mai bine- își menține calmul, zâmbetul pe buze și nu pune la suflet toate obrăzniciile. De exemplu, când fiica noastră s-a repezit la ea pentru că a îndrăznit să o întrebe cum mai merg lucrurile la școală, soția mea a spus pe un ton calm: „Nu uita cine îți asigură internetul aici- o singură obrăznicie ca asta și s-a terminat cu el”. În aceste condiții, se liniștește și își cere scuze. 

De asemenea, soția mea știe cum să meargă mai departe, cum să depășească momentele de criză și de aceea confruntările nu durează mult.

Mie însă îmi vine foarte greu să mă abțin în situațiile în care o aud pe fata mea că spune „Ești atât de bătrând și de învechit”, astfel de vorbe mă dor și din acest motiv nu durează mult și începem să ne certăm.  

Soția îmi tot repetă că este normal ce se întâmplă, că până la urmă fata noastră va deveni o femeie agreabilă și că toți vom fi bine, dar eu sunt mereu supărat. Parcă mă aud cum suspin și nu mă miră faptul că ea mă consideră plictisitor. Cred că sunt așa. Dar am numai 42 de ani. Cum de s-a rupt de tot legătura dintre noi?

Fiul meu îmi spune că ea este aceeași, dar el obișnuiește să ignore ceea ce nu îi convine- mi se pare matură atitudinea lui. Știu că are dreptate și că atitudinea mea nu ajută, că ar fi mai bine să trăiesc clipa și să mă bucur de momentele bune. Asemenea momente survin din când în când și, poate dacă mi-aș schimba atitudinea și aș înceta să o tot caut pe fetița de acum mulți ani, probabil că ar avea loc mai des.”