Tati, mami şi-a tăiat burtica să mă facă pe mine. Tu ce ai făcut?

De fapt, nedumerirea mea a dat naştere unei călătorii informative care să îmi răspundă unei alte întrebări: este relaţia dintre mamă şi copil mai complicată, mai afectuoasă şi diferită de cea dintre tată şi copil? Studiind cazul nostru, în acel moment mi-am dat seama că întrebarea Anyei a venit pentru ca avea nevoie de o confirmare de la tatăl ei că o iubeşte, avea nevoie să fie alintată, şi, cum modelul de dragoste necondiţionată şi dovedită eram eu, atunci a recurs la această comparaţie. 

Cum am răspuns?

Avem parte de multe întrebări incomode şi oarecum neobişnuite din partea copiilor noştri în fiecare zi. Însă aceasta a depăşit puţin pragul unei întrebări incomode, şi a devenit, mai degrabă, o lecţie de viaţă. Probabil că vă întrebaţi cum am reacţionat şi am răspuns acestei întrebări. Prima noastră greşeală a fost că am început amândoi să râdem, moment în care mi-am dat seama că pentru ea întrebarea era cât se poate de serioasă, şi avea nevoie de un răspuns serios. Apoi am abordat totul pas cu pas. Mai întâi, am înţeles că întrebarea este o nevoie de confirmare a dragostei tatălui ei, şi un mod prin care ea încerca să se "cuibărească" şi mai confortabil în acel moment preţios de intimitate dintre noi trei. Apoi, că interesul ei nu este să afle ad literam ce a făcut tati când ea a apărut pe lume, ci să afle dovezile de iubire pe care el le-a declanşat în momentul acela. Aşa că am ales un răspuns, care, pe moment, a mulţumit-o, şi care să exprime şi adevărul:

"- Când te-ai născut tu, tati a condus maşina ca un erou, ca să mă ducă pe mine repede la spital. Apoi a avut grijă de mami, să se facă bine, şi să aibă tot ce are nevoie pentru ca mami să poată să se concentreze numai la tine. Ţi-a pregătit camera, a montat pătuţul tău de bebe, a cumpărat toate cremele şi jucăriile de care aveai nevoie. Un tătic, când bebe e mic, iubind-o pe mami şi având grijă de ea, arată cât de mult iubeşte şi bebeluşul.

- Tati, dacă o iubeşti pe mami, mă iubeşti şi pe mine. Şi dacă mă iubeşti şi pe mine, o iubeşti şi pe mami, nu-i aşa?"

Punctul nevralgic al relaţiei de cuplu când apare copilul: rolul mamei şi rolul tatălui?

De fapt, copilul meu a atins acel punct nevralgic al existenţei unei familii, pe care trebuie să îl consimţim, aşa cum o fac şi o mulţime de psihologi dar şi instanţe judecătoreşti: când vine vorba de bunăstarea psihică a copilului, mama este mai importantă decât tata. Eu, însă, am să adaug că, pentru bunăstarea psihică a copilului, ambii părinţi sunt la fel de importanţi. Iar copilul meu trebuie să înţeleagă şi să simtă mereu iubirea noastră, a ambilor părinţi. 

De ce?

La nivel hormonal, în sarcină, în timpul alăptării şi în primul an de viaţă, mama este actorul principal în viaţa copilului. Şi este absolut normal ca între mamă şi copil să se creeze o legătură mai puternică decât cea dintre copil şi tată. Chiar s-au făcut numeroase studii care au demonstrat acest fapt, unul dintre ele a dovedit că există celule fetale de la bebeluş care trăiesc toată viaţa în creierul mamei. Prin urmare, legătura mamă-copil vine mult mai uşor şi mai natural. Copilul işi iubeşte necondiţionat, instinctiv, la un nivel primar, mama, încă din primele secunde de viaţă. Tatăl, însă, trebuie să lucreze puţin mai mult pentru dragostea copilului său. Este nedrept, într-adevăr ... deşi multe mame ar spune că, pentru efortul depus să aducem copilul pe lume, măcar să primim mai multă iubire. De fapt, cred că aşa a şi gândit natura totul: mai multă iubire pentru mami, ca să treacă mai uşor peste dureri. Şi funcţionează, nu-i aşa? 

Pe de altă parte eu nu pot să nu gândesc empatic, şi să conştientizez că, aşa cum nu este vina noastră că trebuie să trecem prin numeroase schimbări, dureri şi proceduri ca să aducem pe lume pe bebe, nu este nici vina partenerului nostru că nu poate să beneficieze şi el de aceeaşi legătură psihică puternică la nivel hormonal dintre mamă şi copil. Şi tăticii au partea lor de frustrare. Partea bună este că lucrurile se reglează destul de bine când copilul mai creşte, şi devin oarecum egale. Un alt studiu a demonstrat că legătura dintre copil şi părinte este mai strânsă cu acel părinte care este principal, mai prezent, mai implicat în viaţa copilului, nu contează că este mama sau tata. S-a analizat nivelul de cortizol din saliva copilului şi cea a părintelui când sunt supuşi unui anume stres: precum plecarea părintelui de lângă copil, o ceartă pe o anumită interdicţie. S-a observat că nivelul anormal de cortizol este acelaşi atât pentru copil cât şi pentru părinte, tată sau mamă. Prin urmare, legătura părinte-copil se formează la un nivel mult mai adânc şi în cazul taţilor. 

Dragostea de copil este cea mai echilibrată dragoste din lume

Copilul percepe diferit dragostea mamei faţă de cea a tatălui datorită subiectivităţii lui inconştiente. El percepe diferit dragostea faţă de oricine din viaţa lui. Ca şi noi, de altfel. Însă, pentru el, iubirea celor doi este aceeaşi şi oferă în schimb cu aceeaşi forţă înapoi ceea ce primeşte. Relaţia dintre el şi părinte este cea care modelează şi modul în care îşi exprimă şi percepe dragostea. De exemplu, eu ridic vocea mai des, aşa că, de multe ori, şi ea ridică vocea la mine când se supără. Tatăl ei este mai calm, şi atunci şi relaţia dintre ei doi este mai calmă. Eu o pup şi o îmbrăţişez mai des, aşa că este normal să îl pupe şi să îl îmbrăţişeze mai des ea pe tati. Totul are un echilibru.

Dragostea unui copil este, de fapt, cea mai echilibrată dragoste din lume. Copilul ne învaţă să nu facem diferenţe, ne învaţă să nu luăm în serios aceste "războaie" amuzante dintre mama şi tata. Însăşi întrebarea din titlu ne demonstrează că un copil are nevoie de echilibru când vine vorba de părinţii lui, şi nu îşi doreşte să facă vreo diferenţă între cei doi. Aşa că nu mai întrebaţi copilul pe cine iubeşte mai mult ... îl supuneţi unei cazne inutile, şi răspunsul va fi invariabil acelaşi: pe amândoi!

Cu drag, 

Gabriela Paladi

Redactor Şef Qbebe