Țipatul nu te face o mamă rea, demonstrează doar că ești OM

Câinele a vomitat pe noul nostru covor, aerul condiționat făcea un zgomot ciudat, iar copilul meu cel mic a decis, după ce a mâncat ouă la micul dejun, ca în fiecare dimineață, că sunt „scârboase” și și-a aruncat farfuria prin bucătărie în semn de protest. În timp ce îmi repetam în minte că trebuie să-l sun pe tipul de la aer condiționat și să iau niște soluție de îndepărtare a petelor, mi-am amintit, de asemenea, că aveam un termen limită uriaș la serviciu, care îmi stătea pe cap de săptămâni întregi.

Dacă întârziam la încă o programare la doctor, trebuia să ne reprogramăm, dar fiica mea avea nevoie de vaccinuri înainte de începerea școlii și cine știe când ar fi putut să ne facă loc. Să ajungem la această programare era crucial, dar năzdrăvana mea nu era dispusă să mă asculte. După ce am rugat-o să se încalțe pentru a 700-a oară fără succes, am luat pantofii și am încercat să i-i pun eu însămi. „NU! Mă încalț eu!”, a țipat și mi-a dat mâna la o parte. Și asta a fost cireașa de pe tort.

M-am răstit la copilul meu. M-am ridicat deasupra ei, am arătat cu degetul și am strigat: „Pune-ți pantofii în picioare - ACUM!”

Fiica mea a izbucnit imediat în lacrimi. Inima mea s-a sfărâmat în mii de bucățele. Regret instantaneu. Ce să mai zic despre „parentingul blând” despre care împărtășesc mereu meme-uri în Instagram Stories. Mi-am pierdut calmul. A fost ultima mea resursă pentru a-i atrage atenția când simțeam că pierd complet controlul. Dar, în loc să recâștig frâiele, le-am pierdut complet.

Citește și: Ce să faci atunci când simți nevoia să țipi la copil: 10 metode eficiente

Ea a continuat să se tânguiască. Îi era frică de mine. „Sunt un monstru”, m-am gândit în sinea mea. „Sunt singura mamă pe care o cunosc care a țipat vreodată așa la copilul ei! Ce e în neregulă cu mine?!”. Expresia „ești o mamă rea” a răsunat în creierul meu. Lacrimile ei erau mici lovituri de cuțit în inima mea - lacrimi pe care eu le provocam. Să fi creat acest moment o amintire de bază pentru ea? Oare o va afecta permanent?

Există dovezi științifice care arată că - da - țipatul la copiii tăi îi poate face să sufere mai târziu în viață. Într-un studiu condus de University of Pittsburgh’s School of Education, s-a demonstrat că adolescenții care au experimentat o disciplinare verbală aspră s-au confruntat, de-a lungul vieții, cu simptome depresive și au fost mai predispuși să manifeste probleme de comportament, cum ar fi agresivitatea, mai târziu în viață. Dar, înainte de a ne considera incapabili de fi părinți, haideți să aprofundăm puțin ce înseamnă, de fapt, să țipi la copilul tău.
Să țipi la copilul tău să se încalțe sau să se întoarcă înapoi în pat nu este la același nivel cu „disciplina verbală aspră”. Este important să faceți această distincție atunci când vă simțiți vinovați și rușinați de faptul că țipați la copiii voștri. Contextul contează mult mai mult decât volumul la care comunicați. Deși știam că nu i-am provocat niciun rău permanent copilului meu, tot trebuia să îndrept lucrurile și să resetez dimineața.

Citește și: Dacă țipi la copilul tău, știința spune că va avea creierul insuficient dezvoltat ca adult

După ce am respirat adânc, m-am așezat din nou la nivelul fiicei mele și i-am cerut scuze pentru că am țipat!

Ea are 3 ani. Eu am 33 de ani. Eu sunt adultul. Depindea acum de mine să-i arăt cum, după ce cineva face o greșeală, trebuie să-și asume vina și să-și ceară scuze. „M-am simțit foarte frustrată că vom întârzia, dar nu trebuia să țip la tine. Îmi pare foarte rău că am țipat așa”, am spus. „Ar fi trebuit să-mi folosesc cuvintele pentru a-ți spune cum mă simțeam, în loc să țip. Înțeleg dacă te-am rănit sau te-am speriat. Data viitoare, voi respira adânc atunci când voi avea sentimente mari. Te iubesc.” Am îmbrățișat-o și am simțit-o cum se topește în brațele mele. Pacea a fost restabilită.

Am început încet să mă scutur de sentimentul de vinovăție în timp ce mergeam la pediatru. Oare faptul că m-am răstit la copilul meu mă făcea o mamă rea? Nu, nu m-a făcut. Oare momentul meu de slăbiciune avea să o marcheze pe viață și să o conducă pe o cale greșită? Nu. Va fi aceasta ultima dată când voi țipa la copiii mei? Categoric nu.

Acel moment de umanitate pură i-a arătat că, uneori, oamenii țipă - că le este greu să își exprime anumite emoții, la fel ca și ea - și că, uneori, acestea se revarsă, dar asta nu înseamnă că sunt înfricoșători sau persoane rele. Și dacă țipă sau își pierde calmul, nici ea nu este un om rău. Când mi-am cerut scuze față de ea după acel moment de adevărată vulnerabilitate, i-am arătat că cel mai important lucru pe care trebuie să-l facem în acel moment este să ne asumăm greșelile și să spunem că ne pare rău.

Viața de părinte - mai ales în ultimii doi ani - nu a fost una ușoară. Iar atunci când viața este grea și lumea arde, meseria de părinte devine și ea cu atât mai grea. S-ar putea să mai țipi la copilul tău, asta e în regulă. Nu ești o mamă rea. Ești doar OM!

Citește și: „Mama a țipat la tine astăzi. Îmi pare rău, copile. Haide să-ți explic ceva"