Poate că nu ești mama perfectă, deși asta ți-ai dorit. Dar s-ar putea să fii exact mama de care are nevoie copilul tău
Mi-am dorit să fiu mama aceea calmă, răbdătoare, mereu prezentă, mereu pregătită cu răspunsul potrivit, cu gustarea sănătoasă, cu hainele curate, cu jucăria promisă și cu zâmbetul la mine. Mi-am imaginat, înainte să devin mamă, că voi ști mereu ce am de făcut și că iubirea va fi suficientă ca să nu greșesc prea des.
Apoi a venit copilul meu și, odată cu el, a venit viața adevărată, nu cea pe care mi-o creionam în minte înainte. Au fost nopți în care nu am dormit aproape deloc, dimineți în care am pornit ziua deja obosită, momente în care am simțit că nu mai am răbdare, deși îmi doream din tot sufletul să fiu blândă. Am înțeles că maternitatea înseamnă să fii zi de zi o mamă perefctă, ci să fii lângă copilul tău, cea mai bună versiune a ta!
Nu sunt mereu mama care mi-am promis că voi fi
Sunt zile în care mă uit la copilul meu și îmi dau seama că nu am fost atât de prezentă pe cât mi-aș fi dorit. Poate am răspuns prea repede, poate am fost cu gândul la muncă, la griji, la lucrurile pe care nu le-am terminat, poate am spus „imediat” de prea multe ori și am ajuns lângă el mai târziu decât ar fi avut nevoie.
M-am săturat să încerc să fiu mama perfectă
Mă doare când simt că nu reușesc să fiu mama aceea liniștită care știe mereu ce să spună. Mi se întâmplă să mă pierd în oboseală, să mă grăbesc, să ridic tonul și apoi să rămân cu nodul acela în gât, întrebându-mă dacă nu cumva l-am rănit fără să vreau. Sunt momente în care mă apasă gândul că aș fi putut face mai bine, că aș fi putut avea mai multă răbdare, că aș fi putut să las orice altceva și să îl aleg doar pe el.
Dar tot eu sunt cea care se întoarce la el și îl strânge în brațe. Tot eu sunt cea care îi spune „iartă-mă” atunci când simte că a greșit. Tot eu sunt cea care îl caută din priviri, care îi știe felul în care râde, care îi simte tristețea înainte să o poată pune în cuvinte. Poate nu sunt mama perfectă, dar sunt mama care încearcă, în fiecare zi, să îi fie aproape cu tot ce are mai bun.
Nu îi pot oferi tot ce își dorește, dar încerc să îi ofer ce contează
Sunt momente în care copilul meu îmi cere lucruri pe care nu pot să i le ofer atunci. O jucărie nouă, o haină pe care a văzut-o la altcineva, o ieșire pe care nu o pot face, un timp pe care nu îl am chiar în clipa în care îl cere. Și, de fiecare dată, în mine se trezește o vinovăție greu de dus, ca și cum faptul că nu îi pot da totul ar însemna că îi dau prea puțin.
Mi-a luat timp să înțeleg că un copil nu își va aminti doar ce a primit, ci mai ales cum s-a simțit lângă mama lui. Nu știu dacă va ține minte toate lucrurile pe care nu am reușit să i le cumpăr, dar sper să își amintească faptul că l-am ascultat când avea ceva de spus, că l-am ținut în brațe când i-a fost greu, că am stat lângă el chiar și atunci când nu aveam soluții mari, ci doar iubirea mea simplă.
Poate că nu sunt mama care îi umple camera cu tot ce își dorește, dar sunt mama care îi umple serile cu povești, cu grijă și cu prezență, atât cât poate. Poate nu îi cumpăr mereu cele mai noi haine, dar îl privesc ca pe cea mai mare minune din viața mea. Poate nu reușesc să fac totul ca în cărțile de parenting, dar știu că în fiecare alegere a mea există gândul la binele lui.
Am învățat să accept că sunt și mamă, și om
Eu, din experiența mea, am învățat de-a lungul timpului că nu pot fi lângă copilul meu în fiecare secundă, oricât de mult mi-aș dori. Trebuie să muncesc, trebuie să plec, trebuie să mă ocup de lucruri care par reci și obositoare, dar care țin viața noastră în picioare. Uneori renunț la timp petrecut cu el nu pentru că vreau, ci pentru că trebuie, iar asta m-a făcut multă vreme să mă simt vinovată.
Am învățat și că nu pot să mă pierd complet pe mine, fără ca într-o zi să mă doară. La început, aveam impresia că o mamă bună trebuie să se pună mereu ultima, să nu ceară pauză, să nu spună că este obosită, să nu simtă că are nevoie de câteva clipe pentru ea. Apoi am înțeles că un copil are nevoie de o mamă care respiră, care se adună, care nu se consumă până la capăt doar ca să pară puternică.
Nu este egoism să am grijă și de mine. Este greu să spun asta fără să mă simt vinovată, dar este adevărat. Atunci când îmi ofer puțină liniște, când îmi dau voie să mă odihnesc, când recunosc că nu mai pot și cer ajutor, nu fug de copilul meu. Încerc doar să rămân întreagă pentru el, să mă pot întoarce cu mai multă răbdare, cu mai multă blândețe și cu o inimă mai așezată.
Presiunea de a fi „mama perfectă”: standardul imposibil impus de social media
Copilul meu nu caută perfecțiunea mea, ci iubirea mea
Cred că multe dintre noi ne uităm la alte mame și avem impresia că ele se descurcă mai bine. Că sunt mai organizate, mai calme, mai frumoase, mai atente, mai sigure pe ele. Le vedem din afară și ne comparăm interiorul nostru obosit cu imaginea lor așezată, fără să știm câte lupte duc și ele în tăcere.
Adevărul este că fiecare mamă are zile în care se îndoiește de ea, fiecare mamă are momente în care se întreabă dacă a făcut destul, dacă a fost destul, dacă nu cumva copilul ei merita o variantă mai bună. Și poate că aici începe vindecarea: în clipa în care ne dăm voie să recunoaștem că suntem imperfecte, dar nu lipsite de iubire.
Copilul meu nu are nevoie să mă vadă fără greșeală, ci mai degrabă are nevoie să mă vadă sinceră, prezentă, dispusă să repar atunci când greșesc și să îl iubesc fără condiții. Are nevoie să știe că, dincolo de zilele mele grele, de graba mea, de oboseala mea, de toate momentele în care nu ies lucrurile perfect, el are un loc sigur în inima mea.
Poate că nu sunt mama care îl culcă întotdeauna la ora potrivită, care are mereu casa ordonată, care pregătește mereu totul din timp și care știe să transforme fiecare zi într-o amintire frumoasă. Dar sunt mama care se gândește la el de o mie de ori pe zi, care își face griji, care se bucură pentru fiecare pas mic, care îl iubește și atunci când este ușor, și atunci când este greu.
De aceea, dacă și tu te simți uneori insuficientă, vreau să îți spun ce încerc să îmi spun și mie: copilul tău nu are nevoie de o mamă perfectă, ci de mama lui. Are nevoie de vocea ta, de brațele tale, de felul în care îl privești, de felul în care te întorci la el după o zi obositoare și îi arăți că, în tot haosul lumii, iubirea ta rămâne acolo.
Surse foto: AI
Urmareste-ne pe Google News
