Am devenit tată pentru prima oară la 50 de ani și viața mea de dinainte parcă nu ar fi existat

În urmă cu câteva săptămâni, am devenit tată la vârsta de 50 de ani iar de atunci viața mea s-a schimbat radical. Am crezut că nu mai am nimic de învățat și de descoperit despre mine, dar, spre surprinderea mea, m-am înșelat. Fiul meu, Ivor, mi-a schimbat viața!

„Am devenit tată la 50 de ani și viața mea de dinainte parcă nu ar fi existat”

Dezgustul meu de odinioară față de poveștile despre bebeluși - și chiar față de bebeluși, în sine - a fost înlocuit de fascinație și entuziasm. Faptul că pe alții i-ar putea plictisi faptul că eu vorbesc non-stop despre copilul meu, nu mă interesează câtuși de puțin. Încarc fotografii pe Instagram cu mine și fiul meu, cu descrieri de genul „Ce altceva aș putea să mai postez?”.

„Viața ta se va schimba pentru totdeauna” m-a „avertizat” tatăl meu când i-am spus că se anunță un băiețel la orizont. Dar eu știam asta deja. Această informație este deja de domeniul public, împreună cu faptul că bebelușii plâng mult, vomită și fac pipi peste tot și te obligă să pleci brusc de la berea cu băieții, fără să îți iei rămas bun.
Dacă ar fi să dăm crezare avertismentelor „dramatice” lansate de părinții din întreaga lume, creșterea copiilor este un calvar care se înrăutățește pe măsura ce trec anii. „Aaah, ți se ușor să crești un copil? Stai să vezi!”, tot auzeam prin jur înainte să vină fiul meu pe lume. Dar nici mie, nici partenerei mele nu ne-a păsat, pentru că oricum până acum am facut fix ce ne-am dorit, așa că nu ne deranja ideea de a ne dedica restul vieții unei alte ființe.

Când Ivor a venit pe lume, a dat peste cap tot ce știam, până la momentul respectiv, despre mine și despre viață. M-a invatat sa privesc lumea cu alti ochi! El m-a învățat că pot găsi o mare frumusețe într-o pereche de botoșei din lână, de exemplu, ca să nu mai vorbim de o caracatiță de jucărie viu colorată cu clopoței cusuți în ea.

Ora de baie, pe care o asociam în principal cu o problemă de spate, a devenit dintr-odată cel mai plăcut, distractiv și așteptat moment al zilei. Pot să cântăresc cantitatea de lapte necesar fără un calculator și să dezasamblez și să sterilizez o pompă de sân contra cronometru. Nu mă mai tem de cuptorul cu microunde. Sunt un om nou.
Vocabularul meu s-a extins. Pe parcursul unei nopți lungi, s-ar putea să improvizez și in loc de „scutec” să zic „căcuță”, din motive pe care cu siguranță le voi explora la următoarea ședintă de terapie. Mă prostesc și mă surprind scoțând pe gură sunete și fraze „bebelușești” știind că publicul meu, format dintr-un singur copil, este incapabil să îmi ceară explicații.

Îi dau tot felul de porecle și îi spun „puiul meu cu cartofi prăjiți”, în ciuda faptului că acest „nume” nu apare nicăieri în certificatul său de naștere. Și intenționez să fac acest lucru până când își va face bagajele și va pleca de acasă, ceea ce recunosc că s-ar putea întâmpla mai curând decât mai târziu.

Am devenit un expert în calmarea bebelușilor, alăturându-mă astfel numeroșilor tați care cred cu încredere că au inventat cea mai bună metodă de a face acest lucru. Metoda mea presupune să-l legăn în timp ce intonez un zumzet grav, gutural, care sună ca un mix între un cântăreț siberian și un frigider stricat. Da, bineînțeles că funcționează, cu excepția cazurilor în care nu funcționează, adică de cele mai multe ori!

Am aprofundat biologia, genetica și antropologia, comparându-l pe copilul meu cu tatăl său (adică eu) și pe mine cu al meu. Bebelușul se năpustește asupra biberonului cu o mișcare viguroasă de scuturare a capului care mi s-a părut complet bizară până când am observat că și eu fac exact același lucru când am în față sandviș cu brânză.
Mai presus de toate, copilul meu m-a învățat că și cel mai mare cinic din lume poate fi scos din amărăciunea sa mizantropică de un nou-născut, mai ales dacă sughite și pare surprins de zgomotul pe care tocmai l-a făcut. Sau dacă face „waaah” atunci când o pătură cade de pe umărul tău pe fața lui în timp ce încerci să-l culci și începe să plângă isteric timp de 40 de minute, provocând râsete aproape isterice din partea ambilor părinți, care se resemnează la gândul unei nopți nedormite.

Sau, cel mai uimitor dintre toate, când zâmbește, așa cum a făcut-o chiar în această după-amiază, când m-a făcut să vărs o lacrimă duioasă, deși știam în adâncul sufletului meu că cel mai probabil a făcut, din nou, caca pe el. Așa fac bebelușii, știi? Întreabă-mă orice. Sunt un expert acum!

• Articol tradus și adaptat după un material publicat pe site-ul inews.co.uk.