Cerul s-a spart, chiar deasupra noastră. A crăpat ca turul pantalonilor unui brutar prea gras și, între marginile rupturii din pânza de nori negri, a apărut o pată roșie. Roșie ca sângele de căpșună.
Foto: Alex Mazilu
Îmi amintesc, când eram mic, la sfârșitul unei zile de vară în care vipia nu a pârjolit cât să zburde pe afară doar copiii, soarele roșu ca sângele era cel mai bun lucru care se putea întâmpla. Bunicul meu se uita la cer, micșora ochii, ca și cum asfințitul îi gâdila fruntea și spunea:
-Se uită soarele înapoi. Se schimbă vremea.
Nu țin minte dacă s-a schimbat vreodată vremea, doar pentru că soarele sfâșia pătura de nori. Poate că nu, dar, privind dosul pe care soarele ni-l arăta cu aroganță, mă bucuram la gândul că "mâine" va fi caniculă și după-amiaza era numai pentru noi, copiii.
Acum, cu smocul Sofiei în poale, mă uit direct în turul pantalonilor cerului. Peste tot locul curge sânge de căpșună și parcă simt cum asfințitul îmi gâdilă fruntea. Sau ceafa, la mine e tot una.
Brusc, simt nevoia să-i las ceva, cum mi-a lăsat bunicul meu. Ce dacă are 3 ani? Poate, peste ani, își va aminti de mine. Când soarele se va uita înapoi, poate va face și ea la fel și "înapoi" va fi imaginea mea, ținând-o în poale, cu ochișorii protejați de palma mea de ultimele raze arzătoare ale zilei.
-Se schimbă vremea, Sof. Uite, soarele se uită peste umăr.
A ridicat capul și a privit drept în discul înroșit. L-a ridicat și pe Olel, cât umbra măgărușului de pluș să ne acopere pe amândoi.
-Tati, soarele nu are umăr!
-Știu, e o figură de stil, e doar o vorbă...
-Ce e aia figulă de til?
Simțeam că alunec pe panta periculoasă a unei avalanșe de întrebări. Poezia din mintea mea se topea ca o înghețată ascunsă sub masă de un copil pedepsit să nu primească desertul.
-E o vorbă în vânt, vrei să spui ceva și spui, de fapt, altceva...
-Adică mă minți?... Continuarea aici.
Urmareste-ne pe Google News
