Convenția pentru drepturile copilului: detalii pe care este obligatoriu să le știi

Următorul articol a fost realizat prin amabilitatea Salvați Copiii România. Salvați Copiii România este o organizație de utilitate publică, a cărei misiune este aceea de a garanta egalitatea de șanse pentru toți copiii, indiferent de mediul din care aceștia provin. Salvați Copiii România promovează de 27 ani drepturile copilului, în acord cu prevederile Convenției Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului. Peste 1.500.000 de copii au fost incluși în programe educative, de protecție și asistență medico-socială, de stimulare a participării lor în acțiuni de promovare și recunoaștere a drepturilor lor www.salvaticopiii.ro

Drepturile copilului - istoric, concepte, definiții

Copiii nu s-au bucurat dintotdeauna de locul pe care îl ocupă în prezent în societate. În întreaga istorie a omenirii, ideea de a le acorda protecție reprezenta cel mult o preocupare a părinților, nicidecum un obiectiv al societății și instituțiilor sale. "Infans", copil în limba latină, însemna "cel care nu vorbește", semnificativ pentru acea perioadă a antichității în care copiii erau considerați lipsiți de gândire, logică și inteligență proprie. Educația lor era privită ca o activitate de dresaj intelectual și comportamental, prin care adultul avea sarcina de a umple și orienta spiritul lipsit de conținut al copilului. Începând cu Evul Mediu, copiii au căpătat statutul de "adulți în miniatură", copilăria nefiind privită ca o perioadă specială a ființei umane cu nevoi și abilități specifice. Practic, copilul nu beneficia de nicio protecție în virtutea vulnerabilității sale, implicarea lui în muncile cotidiene ale familiei sau comunității fiind foarte timpurie.

Primul mare gânditor care a formulat o serie de principii cu privire la copil și copilărie a fost filozoful englez John Locke (1632-1704) care a respins ideea, încă prezentă în acea vreme în conștientul colectiv, ca părinții sunt "proprietarii" copiilor lor. Dimpotrivă, el a afirmat în scrierile sale că orice copil dispune de rațiune similară adulților și că are nevoi și interese ce trebuie recunoscute ca atare. Din acest motiv, tutela părinților naturali asupra copilului nu este doar un drept, ci și o datorie, copiii având dreptul de a fi îngrijiți și protejați împotriva abuzurilor și imoralității. 

Începând cu secolul al XIX-lea, în Europa aflată în plină industrializare, copiii ajung să fie implicați în munci grele (minerit, țesătorii, siderurgie etc.), fiind considerați o forță de muncă ieftină (de patru ori mai redusă decât în cazul adulților), docilă și ușor exploatabilă. Dacă, în 1802, Legea Manufacturilor (Factory Acts) din Marea Britanie permitea exploatarea muncii copiilor 12 ore pe zi, educația lor școlară fiind posibilă doar în primii 4 ani de muncă și lăsată la decizia părinților ori a angajatorilor, în 1878, legea interzicea angajarea copiilor sub 10 ani, iar cei între 10 și 14 ani puteau fi angajați doar pentru o jumătate de normă pe zi, ciclul primar al educației școlare devenind obligatoriu. În aceeași perioadă, în Franța, vârsta minimă la angajare este fixată la 12 ani (1874).

Recunoașterea copilului ca ființă umană cu drepturi depline, pentru care adulții au obligații corelative, începe să devină realitate în secolul XX. Doctorul Janusz Korczak (1878-1942), pedagog, pediatru și scriitor, supranumit "marele prieten" al copiilor, a regândit educația și statutul lor, considerând că aceștia nu sunt persoane în devenire, ci personalități complete care trebuie tratate cu respect și ale căror opinii trebuie luate în considerare, participarea lor la decizii care îi privesc în mod direct fiind fundamentală. 

"Copilul are dreptul la protecție. E datoria noastră să protejăm copilul împotriva oricăror forme de violență și abuz.", spunea Janusz Korczak în Declarația sa cu privire la drepturile copilului. De altfel, scrierile sale au influențat în mod considerabil conținutul Convenției ONU cu privire la drepturile copilului în perioada redactării ei (1979-1988). Atașamentul său față de cauza copiilor a rămas neclintit până în ultimele clipe ale vieții sale atunci când a refuzat să se separe, în lagărul de concentrare de la Treblinka, de cei 192 de copii orfani aflați în grija sa.

Ideea elaborării unui document internațional care să cuprindă drepturile copilului, extrem de important în mobilizarea comunității internaționale, îi aparţine lui Englantyne Jebb (1876-1928), care a fondat prima organizaţie Salvaţi Copiii în 1919, la Londra. Revoltată de consecinţele Primului Război Mondial şi ale Revoluţiei Bolșevice din Rusia (mii de copii mureau zilnic din cauza bolilor şi a foametei în toate ţările Europei), E. Jebb a luat decizia de a se dedica salvării şi îmbunătăţirii vieţii copiilor din întreaga lume. De aceea, scopul urmărit a fost de a crea o organizaţie internaţională puternică în măsură să intervină şi în zonele mai puţin cunoscute, unde protecţia copilului nu era aplicată, iar conceptul de drepturile copilului era inexistent. Programele dezvoltate în acea vreme urmăreau în special combaterea foametei şi asigurarea asistenţei medicale copiilor.

"Este foarte clar că salvarea copiilor din întreaga lume nu reprezintă o imposibilitate inerentă. Acest lucru devine imposibil doar dacă refuzăm să-l realizăm." Eglantyne Jebb

Astfel, prin perseverenţă şi implicare activă, E. Jebb a conceput şi a promovat adoptarea, în 1924, de către Liga Naţiunilor (astăzi, Organizaţia Naţiunilor Unite) a Declaraţiei Drepturilor Copilului, primul document internaţional prin care comunitatea internațională a afirmat urgența protecției copiilor împotriva abuzurilor și neglijenței, cerând statelor membre să-și asume responsabilitatea și să aloce resurse în acest sens. Această Declaraţie, alături de forma sa extinsă din 1959, reprezintă sursele de inspiraţie folosite la redactarea Convenţiei Naţiunilor Unite privind Drepturile Copilului din 1989.

Convenția ONU cu privire la drepturile copilului

Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului a fost adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989. Până în prezent, Convenţia a fost adoptată de 196 de ţări, membre ale Naţiunilor Unite (cu excepţia SUA). Orice stat care semnează și ratifică Convenţia se obligă să aplice integral și corespunzător standardele juridice în domeniul promovării și protecției drepturilor copilului.

Două Protocoale Opționale adiționale la Convenția pentru Drepturile Copilului au fost adoptate la 25 mai 2000. Primul Protocol interzice implicarea copiilor în conflicte militare, iar cel de-al doilea interzice vânzarea acestora, prostituția și pornografia infantilă. Ambele protocoale au fost ratificate de peste 150 de state.

Un al treilea Protocol Opțional a fost adoptat la New York, în decembrie 2011, privind procedura comunicărilor, care va permite copiilor sau reprezentanților acestora să depună plângeri individuale pentru încălcarea drepturilor copiilor. Documentul a intrat în vigoare la 14 aprilie 2014. România a semnat Protocolul în 13 iunie 2012, urmând ca Parlamentul României să-l ratifice.

La nivel european, Tratatul de la Lisabona (2007), semnat de toate statele membre ale Uniunii Europene, promovează în mod explicit protecția drepturilor copilului (art. 2), iar prin art. 24 al Cartei drepturilor fundamentale, stabilește că toți copiii au dreptul la protecția și îngrijirile necesare pentru asigurarea bunăstării lor, ei putând să-și exprime în mod liber opinia, aceasta fiind luată în considerare în funcție de vârsta și gradul lor de maturitate. În toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial. De asemenea, Carta stabilește că orice copil are dreptul de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția cazului în care acestea sunt contrare interesului său.

Conform prevederilor Convenţiei, copilul trebuie tratat cu respect, iar statul este obligat să îi asigure cele mai bune condiţii de dezvoltare, să respecte drepturile copilului şi normele de protecţie a copilului. Drepturile copilului conţinute în Convenţie trebuie să fie aplicate tuturor copiilor, fără discriminare. 

Copiii au drepturi specifice deoarece trebuie să beneficieze de o protecție specială, de care adulţii nu au nevoie. Copiii depind de oamenii din jurul lor timp de multă vreme, în perioada copilăriei, și au nevoie să fie ajutați să se dezvolte armonios şi să devină adulţi independenţi, capabili să respecte drepturile celor mai vulnerabili decât ei. Copiii trebuie ajutați să afle cât mai multe lucruri despre drepturile care-i protejează. Faptul că sunt încurajați să se gândească la aceste drepturi şi să vorbească despre ele cu alte persoane, poate contribui semnificativ la dezvoltarea lor. Un copil care îşi cunoaşte drepturile poate vedea dacă familia şi prietenii săi respectă aceste drepturi şi va fi în măsură să respecte, la rândul său, drepturile altora. Prin înţelegerea drepturilor copilului putem să contribuim la o lume mai bună.

Cele 42 de drepturi ale copilului (care se regăsesc în Convenție sub formă de articole) sunt strâns legate unele de celelalte și au toate aceeași importanță. Toate statele părți la Convenție au fost de acord să vegheze ca aceste drepturi să fie asigurate copiilor.

Astfel, fiecare copil are dreptul la viaţă, la educaţie, la o dezvoltare armonioasă și la viață de familie, Convenția consacrând principiul "interesului superior al copilului" (art. 3). Acest principiu a fost integrat și în legislația românească, prevalând în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti. De altfel, principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal, în determinarea acestuia avîndu-se în vedere cel puțin următoarele aspecte:

a) nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie şi sănătate, de securitate şi stabilitate şi apartenenţă la o familie;
b) opinia copilului, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate;
c) istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situaţiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violenţă asupra copilului, precum şi potenţialele situaţii de risc care pot interveni în viitor;
d) capacitatea părinţilor sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia;
e) menţinerea relaţiilor personale cu persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament.

Autorităţile trebuie, de asemenea, să respecte drepturile și responsabilitățile familiei de a-şi ghida și îndruma copiii, astfel încât, pe măsura ce cresc, aceştia să învețe să-şi folosească în mod corespunzător drepturile (articolul 5). Convenţia nu urmăreşte să transfere, de la părinţi la autoritățile statului, responsabilităţile cu privire la copii. Din contră, Convenţia stabileşte că autoritățile au datoria să protejeze și să sprijine familiile, astfel încât acestea să îşi poată îndeplini rolul esențial de a avea grijă de proprii copii. Autorităţile trebuie să se asigure că nevoile copilului sunt satisfăcute, respectând în același timp drepturile și responsabilitățile familiei de a-i creşte pe copii aşa cum se cuvine. De cele mai multe ori, familia acționează în interesul superior al copilului, însă, în anumite situaţii, autorităţile trebuie să asigure copiilor protecţie împotriva relelor tratamente.

România și Convenția ONU cu privire la drepturile copilului

România a fost printre primele state care au ratificat Convenţia ONU, în anul imediat următor adoptării sale în cadrul Adunării Generale a Naţiunilor Unite, prin Legea nr. 18 din 28 septembrie 1990. În anul 2004, a fost adoptată și o lege specială pentru protecția și promovarea drepturilor copilului (Legea nr. 272/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare).

Perioada scursă de la ratificarea Convenției de către România a marcat importante evoluții în situația copiilor din România. Dincolo de măsurile adoptate de autorități cu un impact pozitiv asupra drepturilor copilului, criza economică și lipsa unei viziuni centrate pe interesul superior al copilului au făcut ca în țara noastră să persiste fenomene îngrijorătoare precum rata ridicată a mortalității infantile, neparticiparea la educație, riscul de sărăcie și excluziune socială în rândul copiilor și lipsa serviciilor destinate copiilor.

Pentru o deplină realizare a drepturilor copilului în România, pornind de la o analiză amănunțită a situației actuale și bazându-se pe opiniile și soluțiile primite de la miile de copii cărora li se adresează în mod direct, în 2016, Organizația Salvați Copiii a supus atenției Comitetului ONU pentru Drepturile Copilului de la Geneva Raportul său alternativ la cel de-al 5-lea raport periodic înaintat de România. Acest raport cuprinde următoarele recomandări:
• înființarea Avocatului Copilului.
• urmărirea interesului superior al copilului în procedura de elaborare și aprobare a tuturor actelor normative și administrative.
• adoptarea unei strategii de educație parentală și includerea programelor de educașie parentală în pachetul de servicii de bază oferit viitorilor părinți.
• sprijinirea autorităților locale în vederea dezvoltării serviciilor de educație și îngrijire pentru copiii între 0 și 2 ani și a rețelei de servicii de prevenire adresate copiilor și familiilor vulnerabile.
• asigurarea echipamentului necesar pentru unitățile spitalicești de ginecologie, obstetrică, neonatologie și pediatrie.
• elaborarea unei strategii privind alăptarea și nutriția copilului sub 5 ani.
• elaborarea și implementarea de politici eficiente care să îmbunătățească acoperirea vaccinală.
• introducerea educației pentru sănătate (inclusiv sănătate sexuală și reproductivă și sănătate mintală) în curriculum obligatoriu.
• asigurarea unui venit minim garantat pentru familii peste pragul sărăciei relative.
• asigurarea de servicii de sprijin pentru copiii afectați de sărăcie, în vederea egalizării șanselor acestora de a avea acces la o educație de calitate.
• formarea cadrelor didactice și asigurarea specialiștilor necesari pentru asigurarea educației incluzive (consilieri școlari, profesori de sprijin, logopezi, psihologi școlari etc.).
• identificarea și implementarea unor soluții care să conducă la eliminarea costurilor ascunse ale educației (inclusiv prin asigurarea gratuității sau compensării totale a transportului, uniformelor și rechizitelor școlare, creșterea accesului la cantine școlare gratuite etc.).
• extinderea serviciilor tip "Școala după școală" și asigurarea accesului gratuit la aceste servicii pentru copiii vulnerabili.

Mulțumim organizației Salvați Copiii România pentru ajutorul acordat în realizarea articolului.