Jurnalul unei mame în Kiev: Nu-mi mai întreb familia „Ce faci?”, ci „Mai trăiești?”

Alina Nedelcu - Redactor Senior

Încă de săptămâna trecută, de când a început invazia rusă în Ucraina, locuitorii din orașul Kiev trec prin momente deosebit de grele. Se luptă pentru viața lor, pentru viața copiilor și a familiilor, dar nu renunță. Este și cazul unei mame din Kiev, care a ales să dezvăluie, într-un jurnal, cum a reușit până acum să facă față situației de acolo. Informațiile oferite de ea datează încă din prima zi a invaziei ruse, din 24 februarie, cele mai recente fiind chiar de ieri. 

Zakhida Adylova are 35 de ani și este mama unei fetițe de 11 ani (Samira). Zakhida este de origine tătară, este din Peninsula Crimeea și a locuit acolo, alături de părinții săi, încă din anul 1993. În anul 2014, după ce Rusia a anexat Crimeea, a fost nevoită să plece din peninsulă și s-a stabilit cu fiica ei în Kiev. Un an mai târziu, mama Zakhidei (Abibe, vârstă de 75 de ani) a venit și ea alături de ele. 

Cele trei nu au plecat din Kiev de când a început invazia rusă, au rămas în apartamentul lor și își petrec timpul în special pe hol și în baie. De când au început atacurile Rusiei, Zakhida a început să țină un jurnal. În cadrul acestuia, mama încearcă să surprindă cele mai semnificative momente dintr-o zi, venind cu detalii despre atmosfera de acolo. 

Zakhida-Adylova-adapostindu-se-in-baia-apartamentului-sau-alaturi-de-fiica-ei-Samira

Sursă poză: facebook.com/zakhida.adylova

Potrivit informațiilor oferite de „Aljazeera”, jurnalul arată astfel:

„Ziua 1: Joi, 24 februarie 2022- „Ia-ți familia și fugi”

Ora 6:20 dimineața

„Mă trezesc întrucât am auzit țipetele fiicei mele. „A început războiul”, striga la mine. 

Îmi tremurau picioarele, eram foarte speriată, dar am sărit din pat și m-am dus la fereastră. Afară era liniște. Nu era nimeni pe stradă. M-am încruntat la fiica mea: „Ce tot spui acolo, Samira? Cine ți-a zis că războiul a început?”

Pentru că nu reușise să dea de mine, un prieten de familie a sunat-o pe fata mea. Mi-am verificat telefonul și am văzut că aveam numeroase apeluri pierdute și mesaje. 

„Ia-ți familia și mergi în adăpostul pentru bombe”, mi-a scris Alex, un ofițer și un prieten apropiat. Am simțit că mă prăbușesc.

Cu trei zile în urmă, când președintele Vladimir Putin declarase regiunile Luhansk și Donetsk ca independente, am presimțit că războiul va începe, dar speram să mă înșel. 

Ora 6:36 dimineața:

Cuprinsă de panică, fiica mea în vârstă de 11 ani, Samira, începe să-și împacheteze în grabă hainele și jucării. Mama mea, Abibe, în vârstă de 75 de ani, era palidă. Eu eram confuză, nu știam ce să fac. Mi-am amintit apoi că am auzit, de la alți tătari din Crimeea, că la o moschee din apropierea locuinței mele era un adăpost în caz de bombardamente. Aceasta se afla cam la 15 minute distanță de noi, așa că am hotărât să îmi iau mama și fiica și să mergem acolo.

În 20 de minute, toate eram îmbrăcate și aveam câte un bagaj fiecare. În bagajul meu pusesem documente importante, lenjerie intimă, un tricou, laptop-ul, o mică trusă de prim-ajutor și am luat și niște bani. 

Ora 6:56 dimineața:

Afară oamenii alergau în toate direcțiile și aveau la ei bagaje și tot felul de pachete. Unii dintre ei se aflau mașini, iar alții așteptau în stațiile de autobuz. Am încercat să găsesc un taxi, dar nu era niciunul disponibil. Așa că am luat un tramvai spre moschee și pe drum am citit știrile pe telefon. Trupele ruse atacaseră simultan locații militare din nordul țării, din est și din sud. Tot ce aveam în minte era că trebuia să-mi protejez familia.  

Când am ajuns la moschee, acolo era închis și am găsit doar un paznic. Acesta ne-a spus că nu era acolo niciun adăpost în caz de bombardamente. Supărate, am plecat. A doua zi, am aflat că am fost mințită- de fapt acolo era un adăpost și deja adăpostea numeroase persoane. Dar era prea târziu. Cu inima frântă, am revenit acasă.

Pe drumul spre casă, m-am gândit la un nou plan: în cazul unui atac serios, ne vom adăposti la metrou. 

Mi-am amintit și de anul 2014, când trupele ruse mi-au invadat pământul natal. Eram cuprinsă de fiori când îmi aminteam de tancurile ce invadaseră orașul Simferopol, iar mii de bărbați- pro-ucraineni și pro-ruși- se luptau în apropiere de fostul Parlament din Crimeea. 

Când a avut loc anexarea Peninsulei Crimeea, pot spune că am adormit în Ucraina, iar a doua zi m-am trezit în Rusia. A fost cel mai groaznic coșmar al meu. Am plecat la Kiev, dar simțeam că mi-a fost smulsă inima din piept. Astăzi mă simt precum în Ziua Cârtiței. Îmi doresc să mă trezesc și să văd că acest coșmar a dispărut. Dar acest coșmar reprezintă de fapt realitatea. 

Ora 10:00 dimineața:

Întoarse în apartamentul nostru de la parterul unei clădiri vechi dintr-o zonă rezidențială aglomerată aflată în preajma Ambasadei SUA, am închis toate ferestrele și am găsit, online, un ghid pentru situațiile de urgență. Mama și fiica mea m-au ajutat să transform coridorul apartamentului nostru într-un adăpost util în caz de bombardament punând perne și pături pe podea. 

Ora 11:00 dimineața:

Am început să lucrez. Lucrez pentru un talk show politic difuzat pe YouTube, iar în această seară ar trebui să avem o emisiune live. Sunt responsabilă cu discuțiile cu invitații, printre care Lech Wałęsa, fostul președinte al Poloniei și John Bolton, consilier SUA pe probleme de securitate. 

Ora 13:00:

Am înregistrat un videoclip pentru a-l pune pe Facebook. Cu vocea tremurând, încep să intonez imnul național. Este o modalitate de a ține moralul ridicat și de a menține unitatea dintre oameni.

Lucrez în continuare, în timp ce Samira se uită la filmări pe YouTube, iar mama mea se uită pe site-uri oficiale de știri. Primesc telefoane de la prieteni din Crimeea, din România, din Lituania, din Israel, din SUA, din Turcia și din alte locuri. Toți își fac griji pentru noi, iar eu îi liniștesc- le explic faptul că armatele noastre sunt cele mai bune și că soldații sunt pregătiți să-și dea viața pentru a ne salva. 

Ora 18:00:

Un atac cibernetic rus ne-a pus în situația de a ne anula show-ul. Cu toate acestea, am finalizat interviul cu John Bolton și l-am transcris. Acesta spune că, dacă am putea să înlăturăm superioritatea rusească în ceea ce privește forțele aeriene, trupele ucrainene ar putea avea șanse mai bune împotriva forțelor ce intră pe la granițe. 

Ora 11:00 PM:

Le-am convins pe mama și pe fiica mea să doarmă pe hol. Ele au fost împotrivă inițial, dar știind cât sunt de încăpățânată, au cedat până la urmă. Le priveam în timp ce dormeau și eram atentă la zgomotele de afară. Când am reușit în final să adorm, în jurul orei 3 dimineața, am fost trezită de zgomotele bombelor de la Vyshgorod, la nord de Kiev. A fost prima dată când am auzit bombardamente.

imagine-cu-un-bloc-bombardat-din-Ucraina

Sursă poză: facebook.com/zakhida.adylova

Ziua 2: Vineri, 25 februarie- „Este imposibil de plecat”

Ora 6:59 dimineața:

M-a trezit telefonul unui prieten din Crimeea, care este îngrijorat de mine. Tătarii din Crimeea știu ce înseamnă să fii persecutat și au compasiune pentru ucraineni. Mulți vor să știe cum ar putea să ajute și le ofer informații despre petiții și despre alte modalități de a face donații către forțele armate ale Ucrainei. 

Mă simt cuprinsă de teamă și de frustrare. Îmi amintesc de ultima mea vizită la psiholog, de care am avut nevoie din cauza traumei survenite după ce mi-am părăsit locurile natale. „Nu intra în panică”, mi-am spus. Și pentru prima dată mi-am dat voie să plâng. 

Ora 10:00 dimineața:

Se aud semnalul care avertizează un raid aerian. Samira merge pe coridor și se acoperă cu pături. Și mama mea procedează la fel. Eu mă blochez și mă uit pe informațiile disponibile online. Între timp, primesc un telefon de la un student din Slovacia. Este îngrijorat și ne-a spus că ne poate oferi casa lui în cazul în care vom lua decizia de a pleca. De asemenea, își face griji și pentru familia lui din Melitopol, din sudul Ucrainei, acolo unde civilii se adăpostesc în adăposturi pentru bombardament și în subsoluri din cauza atacurilor în desfășurare. 

Ora 11:00 dimineața:

Am plecat pentru a cumpăra pâine, dar magazine fie sunt închise, fie sunt goale. Am încercat la 10 magazine și m-am așezat la o coadă lungă de la un supermarket ce era încă deschis. Brusc se aude alarma pentru un nou radi aerian. Unele persoane pleacă de la coadă, în timp ce altele rămân pe loc, ca și cum nu ar fi nimic. Am găsit un loc în care să mă adăpostesc în apropierea magazinului, dar în 5 minute am fugit spre casă. 

Ora 16:00:

Am ieșit iar după cumpărături. Am aștepta o oră ca să intru într-un magazin. Am în față cam 25 de persoane, iar în spatele meu sunt cam 50. Nu mai este aproape nimic disponibil și tot ce reușesc să cumpăr sunt câteva banane, câteva batoane de ciocolată și un pachet de biscuiți. 

Ora 18:00:

Mă întorc acasă dezamăgită și epuizată. Singurele vești bune care vin sunt prin intermediul unor postări de pe Telegram care arată cum soldații apără Ucraina.

Ora 11:00 PM:

Intonez imnul național alături de fiica și de mama mea. Așa ne simțim mai bine. Postez câteva filmări pe Facebook și pe Instagram pentru prietenii din străinătate. Mulți se oferă să ne găzduiască, dar acum este imposibil să plecăm. Drumurile au fost bombardate, iar benzinăriile nu mai au combustibil. A venit iar timpul să le păzesc pe fetele mele în timp ce dorm.

Ziua 3: Sâmbătă, 26 februarie- „Casă, dulce casă”

Ora 7:00 dimineața:

Sunt atât de obosită încât nu reușesc să aud alarma. Primul telefon al zilei este de la fratele mai mare, Erfan (în vârstă de 51 de ani), care locuiește pe malul celălalt al râului Dnieper din Kiev, cam la 12 km distanță față de noi. Încă de când a izbucnit războiul, și-a închis cafeneaua cu bucătărie specifică tătarilor din Crimeea și s-a alăturat forțelor armate. 

Peste noapte, au avut loc bombardamente în apropierea locuinței noastre. Ne-am obișnuit deja cu alarmele ce vestec un bombardament încât am ajuns să reacționăm automat. Nu mai intrăm în panică, pur și simplu ne întindem pe podea și ne rugăm.

Fiica mea a început să facă distincția dintre sunetul bombelor și cel al armelor. Spune despre ce sunete este vorba și astfel nu mai este speriată. 

Ora 8:00 dimineața:

Comunic în continuare, prin mesaje, cu prietenii și cu rudele din Crimeea sau din străinătate. Prietenii mei din străinătate se oferă să îmi ofere găzduire. „Dacă poți să ajungi în România, familia mea te va găzdui!”, mi-a spus unul dintre prieteni. Dar nu plec.

Sunt furioasă. Ucrainenii sunt furioși. Disprețuiesc Rusia pentru că ne-a invadat țara, pentru că a recurs la o invazie bazată pe minciuni. Nu voi pleca. M-am gândit că trebuie să mă ascund în propria țară. Trebuie să fiu aici pentru a lupta.

Nu știu să țintesc cu arma, dar sunt capabilă să spun adevărul. Armele mele sunt cuvintele. Fac tot posibilul să postez informații noi pe Social Media. Dar când au loc bombardamente, conexiunea la internet este foarte slabă și nu se încarcă nimic.

În intervalele mai liniștite, mama reușește să se strecoare în bucătărie și să prepare rapid ceva de mâncare. Pregătește câteva pite în tigaie, face și paste cu brânză și cârnați, dar eu nu am poftă de mâncare. O mint și îi spun deja că am luat micul dejun. Lasă o farfurie cu mâncare pe podea, pe masa noastră improvizată de pe coridor, acolo unde ne petrecem cea mai mare parte a timpului.

farfurie-pe-care-se-afla-pite-de-casa-cu-cascaval-alaturi-de-borcane-cu-gem

Sursă poză: facebook.com/zakhida.adylova

Ora 10:00 dimineața:

Sirenele sună iar. Are loc un nou atac.

Alături de fiica mea, ne ascundem în baie, iar mama alege să rămână pe coridor. Pun pături și perne în baie și o rog pe Samira să stea printre ele. 

Câțiva dintre prietenii meu s-au adăpostit la metrou întrucât se crede că este mai sigur și ne-au invitat alături de ei. Dar eu am luat hotărârea de a rămâne acasă orice ar fi. Casă, dulce casă!

Ora 21:00:

Stau pe podeaua din baie și citesc „Al-Fatinah”. Apoi citesc cu mama și cu Samira din Coran.

Ziua 4: Duminică, 27 februarie- „Rezistența ne-a făcut mai puternici”

Ora 7:44 dimineața:

Am fost trezită de sirenele de dinaintea unui bombardament. Nu s-au schimbat prea multe în ultimele zile, dar eu mă simt diferit astăzi. O nouă de rezistență în fața rușilor ne-au făcut mai puternici, mai încrezători și mai uniți. 

O postare de pe o rețea de socializare a unei prietene din Odessa mă face să zâmbesc. „Printre cei care apără Ucraina se regăsesc persoane de diferite sexe, cu orientări sexuale diferite, de credințe diferite, cu diferite culori ale pielii și care vorbesc limbi diferite”, scrie aceasta. Dar suntem împreună, suntem umăr la umăr. Toți suntem ucraineni, chiar dacă suntem diferiți.

Ora 14:00:

Eu și fiica mea jucăm „Dobble”. Mă învinge de zece ori la rând. Prin urmare, trebuie să fiu mai atentă. Sunt fericită să îi văd zâmbetul minunat. Ea este îngerul meu. 

Ora 18:00:

Stau pe coridor și citesc despre demersurile pentru pace din lumea întreagă și despre sancțiunile impuse Rusiei. Prietenii îmi trimit în continuare cele mai bune gânduri de încurajare. Nu știu dacă voi mai fi în viață peste câteva ore, așa că am să plâng acum, nu din cauza invaziei ruse, ci din cauza susținerii pe care o primim. 

Ziua 5: Luni, 28 februarie

Azi-noapte au fost atât de multe bombardamente încât ușile și ferestrele pur și simplu se cutremurau. Dar cu toate acestea am motive să zâmbesc, întrucât trăiesc, iar familia mea este în viață și teafără.”

Această parte a articolului reprezintă traducerea și adaptarea materialului disponibil pe site-ul aljazeera.com, scris de Zakhida Adylova

Ziua 7: Marți, 2 martie 2022- „Vă rog să nu mă mai întrebați ce mai fac”

Orele 9:00-11:00 dimineața:

„Vorbesc în continuare despre războiul din Ucraina, despre ceea ce se întâmplă, prin intermediul unor interviuri din mass-media internațională. Spre exemplu, astăzi am discutat cu „the Australian Broadcasting Corporation” și cu postul de radio suedez „P3 Nyheter”.

Toți îmi adresează aceleași întrebări. Mă întreabă cum mă simt și ce fac.

Aceste întrebări mă surprind însă foarte mult. Cum crezi că o persoană se poate simți într-o asemenea situație?

Adevărul este că nu suntem în siguranță. Nu este loc pentru „Ce mai faci?” sau pentru „Cum mai merg treburile?”, dar nici pentru cuvinte precum „OK” sau „bine”. 

Când mă trezesc dimineața, prima întrebare adresată fiicei mele Samira, de 11 ani și mamei mele, Abibe, de 75 de ani, este: „Mai trăiți?” Când le aud că îmi răspund, pot în sfârșit să respir. Mă simt ușurată. 

Punându-ne asemenea întrebări nouă, celor din Ucraina, de fapt ele nu reflectă grijile noastre, ceea ce ne-ar preocupa pe noi mai mult ar fi întrebarea legată de faptul că mai existăm sau nu.

Așa că fără asemenea întrebări. Am renunțat să le mai folosim. Zilele acestea, noi ne salutăm între noi spunând: „Glorie Ucrainei”.

Zakhida-Adylova-avand-pe-bluza-simbolul-drapelului-Ucrainei

Sursă poză: facebook.com/zakhida.adylova

Ora 12:00:

Sunt furioasă după ce am auzit de moartea unor cetățeni ucraineni nevinovați, de bebeluși care s-au născut în adăposturi pentru bombardamente, de oameni în vârstă care nu mai au acces la îngrijirile medicale de care au nevoie. Ceea ce m-a mai făcut să devin furioasă este și să văd animale de companie cu zgardă la gât, care au ajuns să fie separate de stăpânii lor și care acum rătăcesc pe străzi pentru a căuta ceva de mâncare.

Ora 13:53:

În cadrul interviurilor acordate, am făcut apel la hacker-ul internațional cunoscut sub numele de Anonymous (grupul care i-a declarat război cibernetic Rusiei pe 24 februarie) pentru a pătrunde pe canalele televiziunii de stat din Rusia și pentru a arăta imagini cu invazia din Ucraina.

Acești tipi sunt extraordinari. Vă mulțumesc, Anonymous, pentru că sunteți alături de Ucraina.

Victoria rezultă din unitate. Astăzi voi celebra solidaritatea prin intermediul rulourilor prăjite făcute de mama mea.”

Articolul reprezintă traducerea și adaptarea materialului disponibil pe site-ul aljazeera.com, scris de Zakhida Adylova

„Ascultați, dragilor! Am o idee”

După ce a vorbit despre rulourile prăjite, mama din Kiev care a scris într-un jurnal ce trăiește zi de zi în Kiev, în vreme de război, a venit cu o idee. Într-o postare de ieri de pe Facebook, a explicat că s-a gândit că nu ar strica să se profite de foamea soldaților ruși, care să fie ademeniți cu preparate tradiționale ucrainene:

„Ascultați, dragilor!
Am o idee. Un adevăr nebun, dar poate fi foarte eficient.
Aici, într-o conversație cu o cunoștință mișto, a venit ideea. Poate coace rulouri ale dușmanului... Nu-i așa? Ca bunica aia din regiunea Sumy care a băut ceai. Și îi vom hrăni. Mă duc să gătesc mai întâi. Sinceră să fiu! Le voi face chiar și pe cele delicioase.”

Surse: aljazeera.com, dailynewz.in, topglobe.news, facebook.com

Sursă poză principală: facebook.com/zakhida.adylova

Surse foto: facebook.com, twitter.com

Noutăți de la Qbebe

Înscrie-te la newsletter-ul Qbebe și primești ultimele noutăți.

Va rugam sa completati campurile necesare.

    Alte articole care te-ar putea interesa

    Sfatul unei mame din Ucraina către alte mame: Nu le spuneți copiilor că un popor este mai rău decât altul
    Sfatul unei mame din Ucraina către alte mame: Nu le spuneți copiilor că un popor este mai rău decât altul

    Oferiți informații adecvate pentru vârsta copiilor, ascultați sfaturile psihologilor, evitați să oferiți foarte multe detalii și nu le spuneți copiilor că un popor ar fi mai...

    Scandal la Disneyland Paris: unei mame i s-a cerut să nu mai alăpteze în public. Care au fost reacțiile
    Scandal la Disneyland Paris: unei mame i s-a cerut să nu mai alăpteze în public. Care au fost reacțiile

    Presa franceză a explodat în momentul în care o mamă a publicat pe Twitter o fotografie cu membrii ai echipei de pază de la Disneyland Paris care interzic unei femei să...

    Mesajul video înlăcrimat al unei mame care nu mai găsește scutece in magazin
    Mesajul video înlăcrimat al unei mame care nu mai găsește scutece in magazin

    Isteria cumpărăturilor s-a declanșat la nivel mondial și nici nu încape discuție ca oamenii să se mai calmeze. O mămică a devenit virală după ce a avut efectiv o cădere...

    Cea mai sfâșietoare ședință foto: fătul gingaș al unei mame care a pierdut sarcina la 20 de săptămâni
    Cea mai sfâșietoare ședință foto: fătul gingaș al unei mame care a pierdut sarcina la 20 de săptămâni

    Pierderea unui copil este cea mai dură experiență prin care poate să treacă o mamă. Toată bucuria, toate planurile de viitor, se pot nărui într-o clipă în momentul...

    „Nu mai pupați copiii pe gură!” Mesajul disperat al unei mame, după ce fiica ei s-a luptat cu boala timp de 3 săptămâni
    „Nu mai pupați copiii pe gură!” Mesajul disperat al unei mame, după ce fiica ei s-a luptat cu boala timp de 3 săptămâni

    Organismul unui copil aflat în primii ani de viață este încă fragil, prin urmare trebuie să avem în vedere că până și anumite gesturi de afecțiune îl...

    Jurnalul unui băiețel de 8 ani din Mariupol: ”M-am trezit. Am o rană pe spate și pielea ruptă. Sora mea are la cap”
    Jurnalul unui băiețel de 8 ani din Mariupol: ”M-am trezit. Am o rană pe spate și pielea ruptă. Sora mea are la cap”

    De 3 săptămâni evit pe cât posibil să mai urmăresc știrile cu războiul din Ucraina. Iau numai informații de bază și închid pagina de internet sau televizorul...

    Andreea Bănică, mai sinceră ca niciodată. Ce mărturisiri a făcut despre familia ei
    Andreea Bănică, mai sinceră ca niciodată. Ce mărturisiri a făcut despre familia ei

    Andreea Bănică este una dintre cele mai îndrăgite artiste din România. Ea a reușit să câștige admirația fanilor săi nu numai prin muzica sa, dar și datorită...

    6 lecții de viață pentru copilul tău din Jurnalul Annei Frank, fetița care și-a găsit sfârșitul la Auschwitz
    6 lecții de viață pentru copilul tău din Jurnalul Annei Frank, fetița care și-a găsit sfârșitul la Auschwitz

    Tradus în aproape 70 de limbi și folosit ca sursă de inspirație pentru filme, Jurnalul Annei Frank conține sfaturi care vor fi mereu actuale. Anne Frank s-a născut în 1929...

    © 2022 Qbebe