"Subiectul timpului liber al copiilor a devenit, în ultimii ani, o sperietoare pentru mine. Aproape că nu există părinte care să intre în cabinet și care să nu-mi ceară soluții de eficientizare a petrecerii timpului liber pentru copilul său. De fiecare dată mă fac că nu înțeleg.
- „În mintea mea, timpul liber este ăla în care copilul face ce-i place. De exemplu, se joacă.”, îi spun mămicii unui copil de 8 ani care, în timp ce eu discut cu mama, este băgat cu totul în lada de jucării, de unde extrage, de-a valma, o mașină mare de curse, câteva piese de lego pe care le cercetează cu curiozitate, o păpușă rămasă fără rochie, un slime (îl urăsc de-a dreptul, l-am și aruncat, între timp), un trenuleț, după care le abandonează pe toate, se așează la măsuță și face un avion dintr-o coală de hârtie. Apoi încă unul. Și încă unul.
- „Nuuuu”, zice mămica, „vreau ca timpul lui liber să nu fie un timp pierdut, să fie un timp de calitate”. Când se ajunge la faza asta cu timpul de calitate (noua limbă de lemn a noilor metode de educație centrate pe elev) mă ia cu rău.
- „Cum arată o zi din viața copilului dvs?”, o întreb. Mândră, răspunde:
- „Se duce la școală, apoi mă duc să-l iau - știți, am ales să stau acasă, să-mi investesc timpul în educația lui, apoi masa de prânz, apoi jumătate de oră stă pe telefon, apoi facem lecții cam două ore, apoi jucăm împreună jocuri educative cam două ore, apoi încă jumătate de oră îl las pe telefon, apoi facem fișe în joacă încă vreo oră iar seara, când vine soțul, obligatoriu iese cu el măcar jumătate de oră cu bicicleta, că trebuie să facă și mișcare, nu-i așa?”
Copilul își ia cele vreo opt avioane și începe să le lanseze, unul după altul, spre mamă. Mă ntreb dacă mama observă că joaca propriului copil este, în acest moment, un atac asupra ei. Coincidență? Tocmai acum, când mama îmi povestește cum arată o zi din viața copilului? Nicidecum.
- „Doamnă”, zic, câte ore pe zi muncește soțul dvs?”
- „Opt”, vine răspunsul.
- „Dvs câte ore pe zi munceați când vă duceați la serviciu?”
- „Opt”, zice.
- „Ei, bine, copilul dvs muncește 10 ore. 4 ore de școală, 2 ore lecții acasă, 2 ore jocuri educative, 1 oră fișe, 30 min – 1 oră bicicletă. Toate aceste activități impuse, indiferent că dvs le considerați pe cele de acasă drept timp liber, nu sunt altceva decât muncă. Copilul dvs nu are, de fapt, timp liber, în afara acelei ore petrecute pe telefon. Iar dvs îmi cereți rețete de eficientizare a timpului liber, astfel încât să fie un timp de calitate. Iar eu vă întreb: care timp? Că nu mai rămâne nimic.” După care îmi încep pledoaria despre ce înseamnă joacă pentru copii și despre rostul ei la această vârstă și despre consecințele anulării timpului de joacă, în dorința ucigătoare a părinților de a-și pregăti copii pentru viitor cu fel și fel de fișe, jocuri educative și alte sarcini d-astea fără rost. Îi vorbesc și despre însingurare și înstrăinare. Despre egoism. Despre scăderea capacității de integrare. Despre ruperea legăturilor, etc, etc. O văd cum se face din ce în ce mai mică în fotoliu. Între timp, copilul își adună în câteva rânduri avioanele lansate către mamă și reîncepe atacul. Îi atrag atenția asupra a ceea ce simbolizează copilul în jocul lui. În sfârșit, înțelege. Și-i dau lacrimile. Dar timpul ședinței s-a sfârșit. Stabilim o nouă întâlnire, în care o voi ajuta să redevină mama de care copilul ei are nevoie. Femeia e cât se poate de în regulă, doar că armata celorlalte mămici de la școală, care militează activ pentru ridicarea calității timpului liber al copiilor lor, a acaparat-o. Distrugătoarei rivalități dintre mămici, înșiși copiii îi sunt victime. Asta a reușit noua doctrină a educației pentru timp liber.
Urmareste-ne pe Google News
