Trasnai de mama sau ce se intampla cand o mama da in mintea copilului?

Trasnaie egal, conform dictionarului explicativ, "Fapta iesita din comun, nastrusnica, extravaganta; nazbatie, pozna. ♦ Idee nastrusnica; nascocire ciudata". Hm, partea cu nascocire ciudata se incadreaza cu indulgenta. Pentru ca nu am stat sa macin zile de-a randul toate... sa le zicem nazbatiile. Mai degraba au fost ceva spontan, generate de un impuls de moment. De ce de mama? Pentru ca, desigur, nu sunt si nici nu voi fi vreodata tata (si nici nu-mi doresc, fie vorba intre noi), dar le dam posibilitatea tatilor sa depene propriile mici nebunii alaturi de noi, daca doresc. Iata si cateva exemple, ca sa intelegeti despre ce este vorba, in cazul in care vi se pare dificil de asociat imaginea unui parinte cu cea a unei nazbatii (mai degraba copilul apare incriminat aici). Prezentate, desigur, in ordine inversa, ca deh, memoria ne mai lasa si pe noi parintii (a se citi primii ani din viata par cumva situati in era cretacica):

1. Recunosc solemn ca mestec guma. Gospodareste, ca sa zic asa, adica de fiecare data cand trec pragul unui anume supermarket gandurile mi se indreapta, desigur, si catre cel mic. Pe care, ca un parinte cumpatat (sa nu zicem exagerat) il menajez de eventualele substante nocive din aceste produse in general asociate copilariei. Si le consum eu in locul lui. Dar nu degeaba, ci cu un scop. Si inca unul nobil: colectionarea surprizelor cu masini aferente. Nu-i problema daca nu se prea omoara el cu colectionatul, ma ocup eu de organizarea surprizelor, ca doar nu cu mult timp in urma (nu mai mult de 20 de ani) aceasta activitate nu-mi era straina.

2. Ii rezolv nivelele de la diverse jocuri. Fie ca e vorba de tableta sau de computer, la cerere sau nu, ca un parinte destoinic ce ma consider nu dau bir cu fugitii nici de la asemenea indatoriri. E-adevarat ca de multe ori ajung sa le rezolv fara a mi se solicita si chiar sa apara diverse divergente cu privire la timpul petrecut pe respectivele dispozitive (si din partea minorului, dar si a altor membri ai familiei), dar nimic nu e in van. Doar nu va asteptati sa se rezolve singure!

3. Ma cert cu el pe dulciuri. Am si un viciu, ca orice om (bine ca nu mai multe), dar poate fi incadrat drept dependenta grava. Daca trece o zi fara un mic dulce (cum zic eu), simt ca intru in fibrilatii. Prin urmare, incerc sa pastrez un stoc permanent. In general este destinat copilului, ca doar el e incadrat drept consumator primar in familie, insa cand rezerva se imputineaza, ajung sa gust (a se citi decimez) fara rusine si dulciurile lui. Si-asa incepe scandalul...

4. Ma uit la desene cu el. Pana aici nimic nu pare iesit din comun (caci orice parinte bifeaza in fisa de post vizionarea de desene-orice ora din zi), insa aceste desene sunt de-a dreptul ingrozitoare. Sa lasam deoparte limbaj, mesaj moral etc. pe care sa zicem ca le putem trece cu vederea (desi mi-e greu), insa trebuie sa depui un efort de-a dreptul considerabil doar ca sa privesti acele...fiinte (ca alt cuvant nu mi se parea potrivit) ce nu le poti incadra efectiv intr-o specie. Adica nu stii daca e urs, iepure sau caine (care vorbeste, evident). Si totusi le cunosc numele, prietenii si ce au facut in ultimul episod si ma interesez de cum le mai merge.

5. Atentionez copiii din parc care nu-l baga in joaca. Imi dau seama ca par o batrana decrepita (in ochii lor, nu ai mei, bineinteles) si cicalitoare care se baga in vorba fara rost, insa nu pot trece cu vederea cand este exclus din vreun joc pe motiv ca altul il considera prea mic: "da' ce ma, tu esti mare?" ma trezesc din senin intreband...si ma minunez.

6. Ma cert/contrazic cu cel mic in parte. Din seria ba eu, ba eu. Mai mereu, poate ca zodiile au ceva de-a face (nu degeaba se zice ca berbecii sunt indaratnici). Si el castiga, intotdeauna, cu infinit plus un infinit (eu raman in urma la un infinit plus unu).

7. Ii dau nume ciudate (asta ramane intre noi). Nici eu nu inteleg de unde vin. Nu va imaginati ca in public, acolo pastram decenta si nu ne abatem din mami, mama sau numele mic. Dar acasa...In ultima vreme se vehiculeaza Vasile (mai ales cand vreau sa-i atrag atentia si nu raspunde nici in ruptul capului la solicitarile mele)-derivat de la Vasilica, Bimpi (nu vine de la nimic), Timpi si altele asemenea. Rod al mintii as zice, dar cred ca este vorba mai degraba de tenebrele sale. Partea proasta e ca si eu ma trezesc rebotezata cu "babi" (din desenele animate bizare mai sus mentionate) sau "tipo"-infinitivul de la tipa (asta nu suna atat de rau, chiar te face sa te simti o idee mai tanara).

8. Ii cumpar prostioare (de cele mai multe ori imi plac si mie). Dar toti parintii fac asta... Ma trezesc intr-un magazin cu intentia de a achizitiona, sa presupunem ceva de-ale gurii. Insa iata-ma cum parasesc incinta total deviata de la traseu, insa in dotare cu... niste paianjeni fosforescenti. Tocmai buni ca vine Halloween-ul (nu ca l-am sarbatori). Doar nu strica niste taratoare in plus.

9. Ne luam la intrecere. Dar nu des ca dauneaza grav sanatatii. Adica linistii caminului (din cauza de plansete). Unii (minori fiind) nu prea stiu sa piarda. Asa ca las eu de la mine. Dar am momente cand ma apuca un exces de zel. Si-l bat. La Monopoly sau la sah. E vai si-amar. Lacrimile de crocodil sunt un eufemism pentru a descrie calvarul ce se-asterne. Deh, trebuie sa mai inveti si sa pierzi in viata.

10. Il iau cu bicicleta sau cu trotineta de la scoala. Inainte il luam de la gradinita si aveam permanent senzatia ca sunt privita drept o mama...cool (ca sa nu zic clovn), desi eu ma vad drept o persoana prea serioasa. Sa ne intelegem, nu sunt genul care partaie din subrat (tatii stiu despre ce este vorba) si din alte parti ale corpului ca sa amuz copilul. Insa consider ca un mijloc de transport (mai ales cand copilul sufera de "nupotsamergmultpejos") e absolut necesar. Pentru linistea ta, adica a mea. Ca in rest, vai de picioare! (ale mele normal, pline de vanataile aferente caratului). Nu neg ca m-a uns pe suflet cand cineva a remarcat efortul si a exclamat: "vai, ce se chinuie mama pentru tine" (cu caratul, respectiv cu privirile nemultumite/artagoase ale varstnicilor, in special de pe strada/mijloace de transport in comun calcati pe...bataturi).

11. Ii folosesc umbrela. Desi am si eu cateva in dotare, are un efect de-a dreptul magic asupra privitorilor. Care te urmaresc cu o reala consternatie cand tu, om in toata firea, umbli in mana cu ceva de un galben strident, cu pokemoni (ceva personaje de desene neidentificabile-a se citi mai sus) pe ea. Iti insoreste garantat orice zi mai...ploioasa.

12. Daca nu este vreun mijloc de transport cu roti este carca (sau bratele cand cele 23 kg nu mai pot fi duse in spinare). A mea, din nou. Ce daca se uita toata lumea la noi si auzim "vai, mama, baiat mare si in carca"? Lasa, ca o sa vina o vreme cand n-o sa mai vrea el in carca, asa ca sa ne bucuram de prezent cat mai putem.

13. Miroseam si verificam scutece. Mare minune ca am depasit etapa asta (desi chiar si-acum mai intreprind asemenea actiuni-cand este vreo problema digestiva si trebuie sa stiu daca e cu mucus/fara, sange si alte chestiuni...care nu sunt incluse standard). Dar cate dintre noi nu au facut asta cel putin odata. Doar cum altfel am putea verifica starea de sanatate gastro-intestinala a copilului? Ca nu poate vorbi.

Despre ale altora

Roxana mama lui Luca: "M-am jucat fotbal cu el si cu prietenii din parc, am participat si eu la antrenamentul de scrima, fandari, chestii socoteli... desenam, alergam, am mers cu bicicleta lui prin parc... cam atat imi vine de moment."

Sorana mama lui Victor: "Una super: intr-o seara eram atata de obosita pe la 10 noaptea - cand ii fac curent lui Victor biberonul cu lapte- ca nu am realizat ce fac si in loc sa bag biberonul in gura copilului, am varat biberonul in gura sotului meu, tolanit pe canapea langa copil. Se uitau amandoi la desene animate..."

Ce spun specialistii

Doamna Raluca Mosora - Psiholog acreditat in consilierea psihologica a copilului si psihologie clinica www.psihologpentrucopii.ro si doamna Monica Burcea, Psihoterapeut, trainer, Fondator Centrul de Terapie prin Ras Mandarin http://terapieprinras.ro/:

1. In ce mod ii ajuta parintii pe copii cand se pun la mintea lor?

Raluca Mosora: "Oricat ar incerca sa o faca pe adultii, copiii nu se pot pune la mintea lor. Asadar, le revine parintilor sarcina de a se pune la mintea copiilor. A te pune la mintea copilului inseamna sa ajungi pe aceeasi frecventa cu el: sa vorbesti la nivelul lui de intelegere, sa simti cu aceeasi intensitate cu care simte si el, sa faci ce face si el. Cu alte cuvinte, sa ii arati ca il intelegi in totalitate. A te pune la mintea copilului este in primul rand un exercitiu de acceptare neconditionata. In loc sa incerci sa il schimbi, sa il corectezi sau sa il conduci pe copil, pur si simplu te lasi ghidat de el si il lasi sa te duca in lumea lui. Cand te pui la mintea lui renunti la rolul de adult, educator sau conducator si devii un simplu partener de joaca, un invitat in universul lui. Acesta iti va impartasi din preocuparile lui, te va face prietenul sau confidentul lui, aliatul lui in lupta cu temerile. Pentru el nu vei fi un adult in fata caruia trebuie sa se poarte intr-un anumit fel, ci prietenul fata de care se poate manifesta sincer si autentic.

Cand te pui la mintea copilului intri de fapt in mintea lui, adica ii descoperi gandurile, emotiile, fricile, dorintele. Impartasindu-ti-le, el se va simti inteles si va sti ca nu este singur in fata lor, ci ca este insotit de cineva de nadejde.
Mai mult decat atat, cand te pui la mintea copilului devii si tu creativ, gata de joaca, spontan, autentic. Copiii sunt un rezervor nesecat de pofta de viata. Ei au o dorinta naturala de a experimenta, de a cunoaste, de a iscodi, de a trai din plin. Spre deosebire de noi, care suntem de multe ori blazati si apasati de griji, copiii vad lumea ca pe un loc nou, interesant si promitator. Pofta lor de joc este molipsitoare si, daca te pui la mintea lor, s-ar putea sa fii si tu putin mai jovial si mai autentic."

Monica Burcea: "A te pune "la mintea copilului" inseamna de fapt a-ti da voie sa te reconectezi tu ca parinte cu copilul interior din cand in cand. In fiecare adult exista si un copil doar ca provocarile zilnice lasa prea putin timp reconectarii cu acesta. Adesea adultii imi spun "nici nu mai stiu cand am ras ultima oara... ".
Jocul cu propriul copil este inainte de toate o dovada de iubire, de afectiune si de continere pe care jucariile nu o pot suplini. A te juca cu copilul inseamna a-i crea acestuia momente de neuitat, momente care il vor ajuta sa creasca fericit, vesel, increzator. Jocul este o modalitate excelenta de stimulare a creativitatii copilului, de invatare si de descoperire a ta ca parinte dar si a propriului copil. Spuneti-i doar " hai sa ne jucam ce vrei tu..." si dati-va voie sa redeveniti copii. Poate camera va fi dezordonata pentru moment si jucariile imprastiate, poate veti amana pentru a doua zi spalatul vaselor sau alte sarcini pe care v-ati propus sa le rezolvati insa copilul va fi bucuros si fericit. Cea mai mare capcana a prezentului este sa credem ca tehnologia sau jucariile sofisticate pot inlocui dragostea si afectiunea de care copiii nostri au nevoie. Nu incetam sa ne jucam pentru ca imbatranim, cat mai ales imbatranim pentru ca uitam incet, incet sa ne jucam."

2. Ce se intampla in cazul parintilor prea seriosi cu cei mici?

Raluca Mosora: "Cred ca exista doua categorii principale de parinti care nu se pot pune la mintea copiilor: cei care nu vor sa isi aduca aminte de copilarie si cei care se tem ca, facand asta, isi vor pierde autoritatea in fata copiilor. Din prima categorie fac parte parintii care au avut o copilarie nefericita, marcata de lipsuri si de evenimente negative. Pentru a evita sa retraiasca durerea de atunci, acesti parinti si-au blocat toate amintirile si trairile care le-ar putea aduce aminte de copilarie. Astfel, ei au incercat sa uite cum este sa fii copil, cum este sa te simti ca un copil, cum e sa vezi lumea prin ochi de copil. Au incercat sa fie adulti seriosi, adica oameni cat mai ancorati in realitate. Insa, din pacate, atunci cand au incetat sa se mai poarte copilareste au uitat si ce inseamna sa fii spontan, creativ, liber. Pentru ca a fi copil nu inseamna numai sa fii vulnerabil si lipsit de experienta ci si sa fii spontan si liber.

In relatie cu copiii lor, acesti parinti isi iau rolul de educatori sau de autoritati, insa nu reusesc sa le arate copiilor ca ii inteleg si ca sunt acolo pentru ei. Si mai ales nu reusesc sa fie partenerii de joaca de care acestia au nevoie.
In cea de-a doua categorie de parinti sunt cei care se tem ca, punandu-se la mintea copiilor, isi vor pierde autoritatea in fata acestora. Intr-adevar, a te pune la mintea copilului inseamna sa renunti pe moment la rolul de autoritate si sa te cobori la nivelul lui. Insa acest lucru il face pe copil sa se simta mai apropiat de tine si sa fie mai ascultator pe termen lung (pentru ca ce copil nu-si doreste sa-i faca pe plac persoanei care e cea mai apropiata de el?).

Pana la urma, a te cobori la nivelul copilului nu iti scade cu nimic din autoritate, ci doar il ajuta pe copil sa se ridice putin."

Monica Burcea: "Provocarile zilnice, oboseala, stresul ii pot determina adesea pe parinti sa adopte o atitudine prea serioasa fata nevoia celor mici de a se juca si, implicit, fata de nazbatiile specifice varstei. Parintii trebuie sa constientizeze ca timpul petrecut cu copilul nu ar trebui sa se reduca doar la "Ai mancat?", "Ti-ai strans jucariile?" sau "Treci la culcare!". Aceasta interactiune trebuie abordata ca un moment de relaxare si nu de stres. Prea multa seriozitate venita din partea parintilor poate deternima copilul sa se inchida in el insusi, sa se simta singur, nesigur si implicit sa-si piarda veselia. Modelul comportamental pe care noi ca partinti il afisam fata de copii este modelul pe care acestia il vor internaliza. Altfel, un copil crescut intr-un mediu rigid, autoritar, serios, in care joaca si ludicitatea nu au fost incurajate, poate deveni un adult sever cu sine insusi, introvert, nesigur.
Parintii care au uitat sa se joace sau nu se pot juca cu copiii lor trebuie sa priveasca aceasta activitate ca fiind benefica nu numai pentru copil dar si pentru ei insisi. Terapia prin joaca, prin veselie este o modalitate excelenta de detensionare si destresare, chiar daca pe moment resursele de energie par a se fi terminat. Peste ani si ani, copiii vor pastra in suflet nu acele momente in care camera este foarte curata, jucariile frumos ordonate pe raft, ci acele momente in care parintii au fost prezenti cu sufletul si si-au facut timp sa se joace cot la cot cu ei."

3. Cum pot fi ajutati parintii carora le este greu sa se puna la mintea copiilor?

Raluca Mosora: "A te pune la mintea copilului nu este o abilitate ce trebuie invatata, ci una care trebuie reamintita. Toti parintii au fost copii. Toti au simtit pe propria piele ce inseamna sa fii nerabdator sa primesti ceva, sa te joci pana la uitare de sine, sa fii uimit de lucruri marunte si sa te inspaimante lucruri firesti. Toti au avut minti si inimi de copil, si undeva in adancul lor inca mai sunt asemeni unor copii.

Ce trebuie ei sa faca este sa aiba curajul de a-si reaminti ce inseamna sa fii copil. Sa treaca peste teama de a retrai amintiri dureroase si sa incerce sa caute in trecut momentele in care s-au simtit fericiti. Sa isi dea voie sa fie iar spontani, sa isi dea voie sa se simta iar vulnerabili, asa cum erau atunci cand erau mici. A debloca trecutul nu este insa un proces usor si lipsit de suferinta. Cand copiii lor le aduc aminte de propria copilarie, multi parinti se simt ravasiti si bulversati si, de multe ori, relatia cu copilul are de suferit tocmai din cauza acestor emotii din trecut, care se reactiveaza. Multi parinti cauta ajutor de specialitate tocmai pentru ca se simt coplesiti de emotii din trecut, care sunt retraite in prezent. Insa aducerea suferintelor la suprafata este o sansa de vindecare si de deblocare a unor resurse interioare specifice copiilor: spontaneitate, libertate, inocenta, optimism, jovialitate etc.

Iar parintilor carora le este frica sa renunte la rolul de autoritati le-as spune pur si simplu sa isi dea voie ca din cand in cand sa se dezbrace de orice masca si sa dea in mintea copiilor, maimutarindu-se si facand giumbuslucuri, pentru ca o portie zdravana de ras si voie buna n-a omorat niciodata pe nimeni."

Monica Burcea: "Ultimele cercetari facute afirma faptul ca un copil rade in medie de 400 de ori pe zi pe cand un adult mai rade doar de 18 ori pe zi. Astazi se promoveaza destul de mult ideea ca seriozitatea merge mana in mana cu maturitatea chiar pana acolo incat intalnim adulti care nu-si mai amintesc cand s-au jucat ultima oara cu copilul sau cand au ras ultima oara. Este important ca fiecare parinte sa constientizeze faptul ca jocul este nu numai o ocazie de relaxare dar si o ocazie foarte buna de cunostere reciproca, de comunicare. Jucariile si gadget-urile nu vor putea inlocui niciodata caldura sufleteasca, apropierea si momentele de veselie petrecute impreuna.

Le-as recomanda parintilor sa aloce macar 15-20 minute zilnice de joaca cu copilul. Sa-si schimbe vocea, sa se "transforme" intr-un personaj, sa deseneze sau sa picteze impreuna, sa se entuziasmeze, sa porneasca in calatorii imaginare. Pe langa joaca propriu-zisa, orice prilej poate fi transformat intr-un mod ludic: la masa - putem inventa o poveste a farfuriilor sau cum erau acestea inainte, inainte de culcare ii putem vorbi despre personaje din povesti. Copiii se pot bucura de lucruri simple daca ii invatam sa le descopere si sa le aprecieze."

Poate faptul ca sunt mama tanara are vreo legatura cu aceste mici trasnai pe care le facem impreuna sau nu. Poate faptul ca-mi retraiesc copilaria pe care n-am avut-o/ mi-as fi dorit-o. Cert e ca, zic eu, nu e rau sa fii din cand in cand...un pic sarit de pe fix (in limite normale, desigur) mai ales cand speri din tot sufletul sa fi privit drept un prieten, un confident si nu doar un...colocatar bun la toate. Este bine atat pentru noi cat si pentru copii. Eu am observat de exemplu la baietelul meu ca e extrem de deschis si de vorbaret (la serbari se duce o adevarata lupta pe microfon), reversul medaliei fiind ca isi permite si putin cam multe (ca sa nu zic ca-i de-a dreptul obraznic). Poate si voi ati facut multe lucruri asemanatoare, iar daca nu, ganditi-va ca nu-i niciodata prea tarziu. Rau n-are cum sa fie caci...prea multa seriozitate nu are ce beneficii sa aduca. Iar copilaria e doar ceva minunat si distractiv. Si uneori ne e si noua (adultilor) accesibila. 

Multumim doamnelor Raluca Mosora (Vasiliu), Monica Burcea si mamicilor pentru ajutorul acordat in realizarea articolului.