3 mari greseli ale parintilor buni, in cresterea copilului

3 greseli ale parintilor: Mami, nu mai trai numai pentru mine!

"Numai pentru tine traiesc. Tu esti viata mea, dragul mamei. Tu esti ce am mai scump pe lume. Lasa, stai tu linistit, ca face mama. Mama face orice pentru tine. Tu esti lumina ochilor mei. Mi-as da si viata pentru tine." Si tot asa...

Da, o mama si numai ea, probabil, s-ar putea jertfi pentru un copil. Cea mai intima apropiere fizica si emotionala intre doi oameni are loc intre mama si copilul pe care ea il poarta in pantece, iar apoi ii da nastere. Legatura dintre cei doi este o taina a vietii, chiar daca sunt si mame care nu constientizeaza asta. Ele sunt etichetate drept iresponsabile si "mame rele", care isi neglijeaza, abandoneaza sau abuzeaza copilul. Iar cele care si-ar da si viata numai ca sa il vada fericit, si care ii repeta acest lucru, sunt cunoscute drept "mame bune". Cum ar fi totusi sa dezlipim etichetele si sa vorbim despre mame... si atat?

Pentru ca mami, tu pentru mine esti cea mai buna mama, numai ca gresesti! Tu stii, mama, ce povara pui in carca mea de fiecare data cand imi repeti ca, fara mine, nu ai mai avea niciun rost pe lume? De fiecare data cand ma suni sa vezi daca am ajuns cu bine, daca nu cumva am luat ultimul virus auzit la stiri, daca nu cumva mi-am rupt ceva... pentru ca: "daca eu as pati ceva, tu nu ai mai avea pentru ce trai"?

Mama, tu il ai pe tata, dar el parca nu ar exista, comparativ cu existenta mea. Ai rude, parinti, prieteni, colegi. Dar niciun om nu te-ar putea ajuta. Nimeni nu poate face pentru tine mai mult decat mine, copilul tau. Eu sunt atotputernic in viata ta si responsabil de ea. Tu iti dai seama de asta, mama?! Ca pe un copilas de 1 an, 3 ani, 10 ani, 15, 20, 30, si la orice varsta ar ajunge, tu il faci responsabil de viata ta?! "Mama pentru tine traieste..." Dar inainte sa ma nasti pe mine, pentru ce traiai? Atunci nu traiai?

Mama, nu m-ai nascut pentru tine. Asa ca nu te mai sprijini cu toata greutatea sensului tau pe mine. Cand eram un bebe, eram simbiotici, eu si cu tine. Stii care este prima persoana de care devine constient un bebelus? Mama. Inainte sa devina constient de sine, un om devine constient de mama lui. Abia mai tarziu isi da seama ca el este o persoana diferita. Mama, tu nu mi-ai permis sa devin constient de mine. Mi-ai blocat dezvoltarea. Inca de mic, existenta ta ai conditionat-o de existenta mea. Viata mea este in lesa. Ce fel de dragoste este asta, mama? Acum sunt mare. Acum stiu ca nu copiii trebuie sa aiba grija de parinti si sa se simta vinovati sau responsabili pentru ei. Dar inca te simt, suferind in fiecare seara, acolo in casa ta, pentru ca "eu, puiul tau, nu sunt langa mami". De fapt, tie iti este rau fara mine. Suferinta pe care o simt este dependenta ta de mine.

Te iubesc, mama, dar am nevoie sa stiu ca poti trai si fara mine. Ca daca eu ma imbolnavesc, cad in depresie sau ma calca o masina, tu vei trai in continuare. Ca nu am doua vieti pe care trebuie sa le feresc in fiecare zi, ca nu am doua sanatati pe care trebuie sa la ingrijesc in fiecare zi. Ca poti sa iti duci durerea ta. Umerii mei, acum de adult, tot nu ajung pentru doua. Mama, ai crescut mare acum. Haide, invata sa mergi singura!

3 greseli ale parintilor: Mami, nu imi mai povesti!!!

Confidentele pe care mama le face copilului sunt un abuz emotional asupra acestuia. Mama, daca as fi avut minte sa iti spun, la 3, 5, 10, 12, 16 ani, ti-as fi spus: Nu imi mai povesti despre tata! Nu imi mai povesti ce magar este, cum te neglijeaza, cum bea el inca de cand l-ai cunoscut, cum te lasa sa muncesti singura in casa, cum ne-a lasat pe amandoi intr-o seara cand eu eram mic si a avut o aventura cu alta femeie, cum nu te iubeste suficient, cum te certi tu cu soacra ta si cat de nefericita esti!

Acum am 30 de ani si te iert pentru ca ai facut din mine confidentul tau, in loc sa te duci la o prietena, la un preot sau la un psihoterapeut. Te iert, dar port cu mine nefericirea ta. Daca ai fi avut habar cat de toxice sunt astfel de marturisiri pentru baiatul tau, te-ai fi oprit. Daca ai fi inteles ca buna crestere, mancarea si mangaierile pe care mi le dai, sunt toate intoxicate de aceste confidente. Te iert ca ai fost prea inchisa in suferinta ta ca sa observi cum ma imbolnavesti cu ele.

Chiar si cand credeai ca nu inteleg. Imi amintesc cum venise la noi sora ta si stateam toti trei in bucatarie, iar tu ii povesteai despre "boul baltilor albastre", ca sa nu imi dau eu seama ca vorbesti depre tata. Mama, aveam 5 ani, dar nu traiam pe alta lume. Ma durea ca ii spuneai asa. Si nu intelegeam de ce te ascunzi, ca oricum mie imi descriai adesea ce suparata esti pe tata.

Mama, tu stii cum are loc cresterea emotionala a unui copil? Atunci cand este mic, experimenteaza toata suita de emotii, pana la cele mai fioroase: furie, neplacere, frustrare. Iar cand creste, stie sa faca diferenta intre ele, le recunoaste cand apar si le gestioneaza cu brio. Are control asupra lor. Dar eu nu am putut sa fac asta. Eu nu puteam sa simt furie si nici macar neplacere, atunci cand tu mi-l acuzai pe tata, responsabil de nefericirea ta. Eu nu simteam decat neputinta... Cand tu terminai, ma duceam la tata, care ma lua pe genunchii lui sau ma scotea in parc cu mingea. Cum sa nu il iubesc? Cum sa fiu furios? Nici nu as fi stiut pe cine mai intai: pe mama mea sau pe tatal meu? Pana la urma, nici nu am avut parte de furia mea. Ci doar de furia si frustrarea ta, pe care le depozitai in mine, cu fiecare confidenta.

Asa ca, mama, eu traiesc emotiile copilariei abia acum, ca adult. Dar stii care este problema? Acum sunt furios si pe tine, si pe tata. Pentru incompetenta si lipsa voastra de maturitate si de iubire. Insa acum furia mea este mocnita si izbucneste brusc, la cea mai mica frustrare. Abia mi-o pot controla. Si nu este numai furie, mama. Acum este ura. Unui adult ii este mult mai greu sa isi gestioneze ura, decat ii este unui copil sa isi gestioneze furia. Of mama, tata, daca ar fi avut cine sa va invete sa ma cresteti...

3 greseli ale parintilor: Mami, tati, puneti-va de acord!

Am auzit de multi parinti care procedeaza ca voi. Nu se pun de acord si cred ca lucrul acesta este benefic. Cred ca in felul asta, ii dau copilului libertate sa aleaga pe cine sa asculte. Ba chiar ca ii permit celui mic sa aiba mereu un refugiu in familie: daca nu te lasa mama sa faci ce vrei, atunci fugi la tata, si invers. Unii parinti chiar se folosesc de aceasta strategie (joaca "politistul rau si politistul bun" in familie), in timp ce altii o folosesc ca si scuza, pentru propria ignoranta si lipsa de comunicare in cuplu.

Sotul si sotia nu mai comunica de ani de zile, au acumulat resentimente si cauta doar sa se opuna celuilalt, indiferent ca aud ce spune acesta sau nu. Iar copilul devine mesagerul: Tati, a zis mama ca ma lasa daca imi dai tu bani; Mama, a zis tata ca imi da bani cand o sa-i dai tu de mancare; Tata, a zis mama ca iti da de mancare cand o sa ai grija de fiu-tu si n-o sa ma mai creasca singura; Mama, a zis tata ca n-are cu cine, ca nu esti tu femeie de crescut un copil, si mi-a dat si o palma. Acum imi spui daca pot sa ma duc in tabara?...

Chiar si cand scenariul este mai relaxat, copilul nu invata nimic bun din acest du-te vino intre doi parinti care nu se pun de acord, sau care nu stiu unul de altul. Cand eram in clasa intai si ma ducea tata la scoala, primeam in fiecare zi 50 de bani, sa imi cumpar o guma cu surprize. Intr-o dimineata, mi-a intins tata moneda pentru guma, si i-am raspuns ca deja mi-a dat mama. Eram surprinsa ca nu stia! Ma asteptam ca ei doi sa vorbeasca despre... orice!

Tata a ras si mi-a zis "Pai atunci tine-o, daca vezi ca eu nu stiu, si mai ia-ti una!" Asta mi-a sunat atunci ca o descoperire, ca ceva la care nu ma gandisem defel, si care imi putea aduce profit. Acum, nu sunt deloc convinsa ca tata m-a invatat cel mai bun lucru. Pe masura ce am crescut, tin minte ca profitam de momentele lor de lipsa de comunicare si de indecizie, si foloseam impotriva lor ce m-au invatat. Imi era deja prea greu sa ma dezvat sa "profit".

Atunci cand cei doi parinti nu se pun de acord, copilul mic devine bulversat. Pentru el, parintii sunt una: o autoritate, un reper, o singura sursa de certitudine. Este sanatos sa ii vada avand pareri diferite, dar apoi cazand de acord, si nu opunandu-se ori lasand lucrurile in coada de peste. Sau, si mai rau, transand: "Eu spun asa, maica-ta spune altfel, decide de cine vrei sa asculti".

Iarasi, a sustine ca "Eu nu sunt de acord sa pleci in tabara", dar sa il lasi sa mearga daca tatal spune "Da", suna destul de ambiguu pentru copil. El din gura ta stie ca nu esti de partea lui, iar din fapte vede altceva. Va merge in tabara insotit de vinovatie si nesiguranta. Cuvintele trebuie sa sustina faptele. Iar copilul are nevoie ca faptele si cuvintele parintilor sa ajunga, in final, la armonie.

Ce alte greseli mai poate face un parinte, oricat de bine intentionat? Ce greseli mari asupra copiilor nostri putem preveni?