În ultimul timp, mamele trebuie să răspundă unor standarde din ce în ce mai complicate, pentru a fi considerate "mame bune". Dacă încerci să ții cont de marea de opinii ale specialiștilor, publicului larg și grupurilor parentale, cu siguranță că vei simți că nu te ridici niciodată la înălțimea așteptărilor. Așa că s-ar putea să tragi concluzia - adesea pripită- că nu ești o mamă suficient de bună.
Dar există un profil al "mamei perfecte" ? Din al cui punct de vedere o mamă poate fi considerată bună, iar o alta catalogată ca nepotrivită în calitatea sa de părinte? Este copilul în măsură să spună asta? Atunci înseamnă că, ori de câte ori îi pune limite sau este prea severă, mama va fi declarată ca "rea". Pot evalua specialiștii, din afară, complexele relații- și emoții- din cadrul unei familii? Sau sunt celelalte mame în poziția în care să poată face pe judecătorii, când situația lor diferă total de a altor părinți? Ori poate că mama însăși nu se simte suficient de bună. Dar acest lucru poate fi doar consecința faptului că este excesiv de critică cu ea însăși, perfecționistă sau are o stimă de sine redusă. Haideți să vedem împreună care sunt acele detalii care îți pot afecta statutul de părinte și la care trebuie să mai lucrezi, pentru a fi o mamă suficient de bună.
Ce înseamnă o mamă "suficient de bună"
Cu siguranță că o mamă suficient de bună este o imagine idealizată, despre care poți spune numai lucruri meritorii: că își iubește copilul; că răspunde tuturor nevoilor sale fizice, psihice și emoționale; că îl protejează întotdeauna și este gata să se sacrifice pentru el; că pune familia pe primul plan; că se ocupă de dezvoltarea armonioasă a copilului și are grijă să nu-i lipsească nimic. Dar, dacă în acest portret se strecoară mici neajunsuri, poți spune cu mâna pe inimă că acea mamă nu este "suficient de bună" ? De exemplu, dacă o mamă alege să facă și carieră, putem s-o decădem de pe soclul maternității, pentru că nu se concentrează numai pe familie? Sau dacă nu-și înscrie copilul la cursuri de chitară, nu-l duce la lecții de înot ori nu îi ia cele mai performante gadget-uri, înseamnă că nu și-a îndeplinit toate îndatoririle părintești?
Cineva spunea că nu trebuie să fim mame perfecte, ci să fim "suficient de bune". Dar mai important este să fim mulțumite de ceea ce facem, să simțim că am pus în joc tot ce puteam dărui în relația cu copilul nostru, că am fost autentice și că ne-am împlinit potențialul matern, fără ca prin asta să dorim să răspundem unor exigențe impuse din afară. Ceea ce trebuie să ne aducem mereu aminte este că, pentru copil, relația cu mama este una dintre cele mai semnificative, dacă nu chiar cea mai semnificativă din viața sa. Acest lucru ne aduce o imensă responsabilitate, de aceea trebuie să învățăm să fim blânde cu noi însene, să acceptăm faptul că putem greși uneori. În plus, trebuie să acceptăm faptul că "meseria" de mamă, care durează întreaga viață, nu înseamnă că este necesar să renunțăm la interesele, prietenii și activitățile separate de rolul matern.
Un adevărat "termometru" pentru a te simți o mamă împlinită este feedback-ul copilului tău. De aceea, este bine să îl asculți întotdeauna cu atenție, să te concentrezi pe cuvintele și comportamentele sale, mai degrabă decât pe aprecierile altora. Este posibil ca, uneori, copilul să nu fie de acord cu tine, să-ți spună chiar lucruri care te rănesc. Aceasta nu înseamnă că nu ești o mamă suficient de bună, ci că, din varii motive (influența anturajului, situații stresante, etc), conexiunea dintre tine și copil a fost afectată și este necesar să lucrezi la restabilirea sa.
Când copilul crește, apar frecvent conflicte între generații, rezultate ale nevoii de independență a adolescentului și ale unor diferențe de opinie între acesta și părinți. În momentele de frustrare, nu este nevoie să cauți greșeli la tine sau la copil, ci să înțelegi, mai degrabă, ce mesaj transmit comportamentele copilului, fără să le iei ca pe un atac personal. Astfel de conflicte sunt mărci ale unei etape de dezvoltare, nu arată, în nici un caz, că ai eșuat în misiunea ta maternă.
Dacă ești capabil să înțelegi ce este în mintea copilului, să ai cu el o relație empatică, să-l tratezi ca pe o persoană completă și să îți pese de ce simte și gândește acesta, atunci poți fi considerat un părinte suficient de bun,arată Sharon Lamb, profesor de psihologie la Universitatea din Massachusetts și autoarea cărții The Not Good Enough Mother.
6 detalii pentru a deveni o mamă suficient de bună
O mamă bună își protejează întotdeauna copilul. Pentru a fi un părinte suficient de bun, trebuie să ai ca prioritate siguranța copilului. Într-o familie în care copilul este victima unui abuz din partea tatălui, de exemplu (fizic, emoțional sau sexual), iar mama nu ia nici o măsură pentru a stopa acest abuz, se face părtașă la faptele tatălui. Este posibil ca mama să se teamă la rândul său de soț, dar, chiar și în astfel de cazuri, trebuie să caute o modalitate de ieșire din situația traumatică. Este necesar ca mama să fie receptivă la semnalele transmise de copil, pentru a-și da seama dacă acesta se află într-o situație de pericol. O mamă bună va lua întotdeauna măsuri pentru a-și ocroti copilul, în situații precum bullying-ul, discriminarea în școală, intimidarea de către adulți sau anturajele de risc.
O mamă suficient de bună are grijă de sănătatea emoțională a copilului. Nu este de ajuns să-i asiguri copilului lucruri materiale și o educație potrivită. Un copil are nevoie, în primul rând, de hrană emoțională. Relația cu mama este secretul unei creșteri sănătoase, armonioase la copil. Poate că anumite circumstanțe nu-ți permit să fii tot timpul în preajma copilului, să-i oferi tot suportul emoțional trebuincios. Unele mame sunt nevoite să muncească o mare parte din zi sau chiar pleacă în străinătate, pentru a asigura un viitor mai bun copilului. Dar, atunci când este lângă copil, o mamă îi poate oferi energia emoțională de care acesta are nevoie. 10 minute de tandrețe, o abordare empatică și răbdătoare, capacitatea de a-ți asculta copilul, toate acestea sunt la îndemâna oricărei mame, chiar dacă timpul este o problemă. Legătura emoțională dintre mamă și copil este esențială pentru dezvoltarea ulterioară a acestuia din urmă.
Modul în care copilul relaționează cu mama în primii ani de viață va fi determinant pentru toate interacțiunile sale ulterioare. Psihologii care evaluează dacă un copil este în siguranță lângă mama sa sunt atenți, adesea, la tipul de atașament pe care-l are copilul. Un copil cu atașament sigur are încredere în mama sa, dar și în celelalte persoane din jur, este deschis către explorare, sociabil, curajos. Copilul poate avea, însă, și alt tip de atașament. Copilul evitant este, în general, izolat, pare neimplicat afectiv și preferă să stea pe margine decât să formeze relații. Copilul ambivalent se agață de mamă și o respinge, în același timp. Aceste tipuri de atașament arată că mama nu a fost percepută suficient de prezentă și disponibilă în primele luni de viață ale copilului. Dar nu înseamnă că mama nu a avut cele mai bune intenții; poate a fost obligată să lucreze încă de când copilul era foarte mic, poate a fost bolnavă sau depresivă și nu s-a putut ocupa suficient de el la începutul vieții. Sunt necesare mai multe criterii pentru a declara că o mamă nu este suficient de bună și a propune separarea copilului de aceasta. De exemplu, atunci când un copil are un comportament straniu, îngheață în prezența părinților, arată semne de teamă extremă și retragere sau are crize violente și nejustificate, poate fi bănuit un tip de atașament dezorganizat, caracteristic copiilor care au suferit abuzuri sau traume în familie. În astfel de cazuri, calitatea îngrijirii părintești poate fi pusă la îndoială și sunt necesare cercetări mai atente, pentru a vedea dacă nu cumva copilul este o victimă în propria familie.
O mamă bună nu-și neglijează copilul. Discuția aceasta este destul de delicată, pentru că neglijarea copilului este o noțiune cu un grad înalt de versatilitate și suficient de interpretabilă, astfel încât să nu o poți încadra cu claritate într-un tipar. Sharon Lamb arată că o mamă bogată va fi mult mai ușor scuzată dacă își critică și umilește copilul în public, comparativ cu o mamă săracă. Atunci când o familie mai puțin înstărită își lasă copiii să crească în condiții mai naturale, de exemplu să se joace în noroi, să mănânce fructe direct din copac sau să intre în contact cu animalele, lumea poate judeca aceste aspecte ca forme de neglijență. Aceleași aspecte, practicate de o familie bogată, vor fi considerate ca un mod natural și mai non-conformist de creștere a copiilor. Ceea ce se consideră normal în unele țări, ca, de exemplu, să-ți lași copilul de 9- 10 ani singur acasă când mergi la serviciu sau să ridici vocea când cel mic face o năzbâtie, poate fi interpretat ca neglijență sau abuz în alte state.
Totuși, dincolo de aceste aspecte discutabile, putem distinge câteva criterii care arată cu claritate lipsa de grijă față de copil. Neglijarea este considerată o formă de abuz și înseamnă, de regulă, că părintele nu răspunde celor mai elementare nevoi ale copilului, că nu-i asigură hrana, îngrijirea medicală, protecția, igiena, educația. Atunci când aceste nevoi nu pot fi asigurate adecvat din cauza situației materiale a familiei, nu este vorba de neglijare; părinții săraci fac tot ce le stă în putere pentru a-și îngriji copilul. Dar, dacă în mod intenționat, un părinte nu se preocupă de aceste aspecte și își lasă copilul la voia întâmplării, atunci putem vorbi despre neglijență. Boala psihică a mamei sau abuzul de substanțe pot fi, de asemenea, cauze ale neglijării copilului. Departamentul pentru Educație și Abilități din Marea Britanie definește neglijența ca: "eșecul repetat al părintelui de a răspunde nevoilor fizice și psihologice ale copilului, ceea ce conduce la o afectare severă a sănătății și dezvoltării sale." În anumite situații, neglijarea este însoțită și de exploatarea copilului, de exemplu trimiterea lui la muncă de la vârste fragede și folosirea banilor rezultați de pe urma acestuia.
O mamă suficient de bună nu blochează dezvoltarea copilului. Personalitatea mamei poate afecta profund sănătatea mentală a copilului. Studiile au arătat că multe tulburări de personalitate și comportamentale la adult își au originea în relația timpurie cu părinții. O mamă prea autoritară sau prea indulgentă, intruzivă, ostilă, insensibilă la nevoile copilului, agresivă poate avea un impact dramatic asupra sănătății mentale a copilului. De la anxietate și dependență până la depresie și tendințe suicidare, toate acestea pot fi rezultatul "amprentei" materne (sau paterne) asupra psihicului copilului. Asprimea exagerată sau răceala și detașarea față de copil îl vor transforma pe acesta într-un adult cu stima de sine scăzută, cu tendințe neurotice sau cu un echilibru psihic fragil.
O mamă bună face diferența între disciplină și abuz. Desigur că este necesar să introduci reguli în viața copilului ș să-i asiguri o creștere responsabilă. Dar, în toate aceste acțiuni trebuie să ții cont de sentimentele copilului, să ai grijă să nu depășești granița dintre disciplină și abuz. Poate am fost obișnuiți ca, în propriile familii de origine, metodele disciplinare să includă și pedeapsa fizică și suntem tentați să aplicăm același model familial. Dar faptul că părinții noștri ne-au lovit nu înseamnă că bătaia este o metodă acceptabilă sau că nu reprezintă un abuz. Copilul este o persoană, ca și noi, iar violența asupra sa are aceleași efecte pe care le-ar avea asupra noastră. Pedeapsa fizică înseamnă durere, umilință și abuz de putere, de aceea trebuie eliminată din educarea copilului. De asemenea, este necesar să evităm acele pedepse care îl pun pe copil într-o poziție de inferioritate și îi pot distruge stima de sine, precum umilirea, amenințările dure, presiunea emoțională.
O mamă trebuie să fie un bun exemplu pentru copil. Sunt părinți care nu fac nimic pentru a descuraja comportamentele rele ale copiilor, tocmai pentru că ei înșiși le practică. Atunci când părintele țipă, este violent, folosește jigniri și injurii, este consumator de alcool sau de droguri, copilul va începe, la un moment dat, să imite modelul părintesc. La rândul său, părintele nu poate corecta aceste comportamente la copil, de vreme ce nu-i poate furniza un model adecvat. Ar fi o ipocrizie să ceri copilului ceva ce tu însuți nu poți schimba la tine. O mamă trebuie să fie conștientă că toate comportamentele sale ar putea fi imitate, mai devreme sau mai târziu, de către copil. Tocmai pentru că suntem responsabili de întregul viitor al copiilor noștri, este necesar să-i asigurăm exemple adecvate în prezent. Poți deveni o mamă suficient de bună, atunci când decizi să te schimbi pentru a nu afecta fericirea de mai târziu a copilului.
Surse: https://www.theatlantic.com; https://www.mother.ly; https://sleepingshouldbeeasy.com; https://www.enkirelations.com; https://www.psychologytoday.com
Urmareste-ne pe Google News
