Cum traduci ”Nu este voie!” pe limba copilului

„Nu ai voie" sau „Nu iti dau voie" este un fel de a spune „Nu poti sa ai voia ta proprie", „Nu iti dau voia ta proprie, nu iti dau libertatea". Cine s-ar simti bine sa auda asa ceva? Copilul este un om mic, in plina devenire, dar ramane o persoana. Cu demnitate si cu vointa proprie. Iar noi vrem sa aiba vointa, pentru ca numai asa poate creste, isi poate dezvolta abilitatile si talentele, poate sa ne ajute si sa coopereze. Numai daca vrea. Ori, daca noi ii anulam vointa, el nu va mai vrea. Cu aceeasi voie libera cu care ni se opune, ne si asculta. Cu aceeasi voie cu care fuge de noi, el coopereaza cu noi. Nu are alta vointa: numai pe aceasta o are. Daca ii oferim libertatea sa se manifeste sub toate formele si consecintele ei, copilul poate deveni persoana, om mare, care stie si de ce face un lucru. Nu doar „Pentru ca asa mi s-a spus" ori "Pentru ca asa trebuie".

Ce inseamna „Nu este voie"?

Ne dorim ca micutul sa ne asculte. Sa ne poarte respect si sa vina in intampinarea cerintelor noastre. Sa ne creada si nu sa ne interogheze ori sa ne contrazica. Ba chiar sa ne „stie de frica" si sa lase la o parte sfidarea, confrutarea ori neascultarea neobrazata. Dar intelegem noi ce s-ar intampla cu acest copil daca ar proceda astfel? Daca ani de zile, in copilarie, omul doar s-ar supune - fara sa intrebe, fara sa comenteze, fara sa isi spuna parerea, fara sa isi sustina pozitia, fara sa se opuna - atunci, ce fel de adult ar ajunge?

Ar ajunge un adult supus, care asculta de orice glas autoritar, pentru ca nu a deprins capacitatea de a discerne intre bine si rau, de a sta impotriva, de a lua propriile decizii, de a-si apara un punct de vedere, de a chestiona judecata altcuiva. Un adult moale, nesigur, care nu se poate opune si pentru care „Nu este voie" ramane o interdictie batuta in cuie, cu un aer magic. Ce nu se cuvine, nu va face. Iar ce nu se cuvine decid de fiecare data altii, de langa el... Un astfel de viitor ii dorim?

„Nu este voie", fata de formulele „Nu ai voie" si „Nu iti dau voie", suna si mai perfid, atunci cand il folosim in exces si in interesul propriu. Pentru ca nu ne asumam interdictia, ci o atribuim unei instante exterioare, necunoscute, dar care clar nu poate fi pusa la indoiala. Este ca si cand i-am spune copilului: "De cand lumea si pamantul nu s-a pomenit sa umblam la priza. Toata lumea stie si este de acord cu asta. Cum sa incalci tu asa ceva? Asta este o regula a vietii, nici macar noi nu avem voie..." Pentru ca asta implica „Nu este voie", faptul ca nici pentru noi, parintii sai, nu este voie. Si atunci, copilul ce sa mai inteleaga, daca vede ca noi avem un tratament preferential?

Citeste si: Alternative la „Nu" in educatia copilului. Ghid pe varste.   

Imi amintesc istorioara despre un baiat si tatal sau, care se plangea de acesta ca a devenit mincinos. Cineva l-a intrebat pe copil: "Bine, dar de ce il minti pe tatal tau, daca nu vrei sa il faci sa sufere? Nu vezi ca il intristeaza minciuna?" „Vad ca il intristeaza minciuna mea", a raspuns baiatul, „dar de ce nu il intristeaza minciuna lui? Si el minte". „Cand se intampla asta?" „Pai uite, ieri de exemplu, cand a venit vecinul si i-a cerut imprumut niste bani, tata i-a spus ca nu mai avem nici noi. Dar eu stiu ca mai avem, pentru ca stiu unde ii tine". Copiii observa discrepantele intre ce spunem si ce facem si nu le inteleg. Sunt dezamagiti, debusolati si noi ne pierdem rolul de repere in viata lor. Daca le cerem lucruri fara sa le explicam de ce, daca noi procedam in moduri diferite si nu le clarificam si lor de ce, atunci „Nu este voie" rostit de noi nu mai are nici o valoare...

Cum traduci „Nu este voie" pe limba copilului?

Mai bine zis, pe inima copilului. Inima lui este astfel construita incat sa primeasca multa dragoste. Si mai este onesta. Copilul are nevoie sa te cobori la nivelul lui, si practic si metaforic, si sa ii vorbesti de acolo. Nu intotdeauna te va asculta, chiar si asa. Dar nu intotdeauna este nevoie sa te asculte. Sa stim, noi adultii, ca daca vorba la care apelam adeseori spune „Nu este voie", raspunsul indirect al copiilor, pentru noi, spune „Nu este nevoie".

Nu este nevoie sa ne dea acum ceea ce vrem si sa faca acum ceea ce asteptam. Copiii au propriul organism si propriile nevoi si mai tin cont si de ele, nu numai de ale noastre. Le dam voie sa si le descopere, sa si le respecte? Chiar daca asta presupune ca noi sa renuntam la ale noastre?

Cand, cu adevarat, nu este voie? Cand copilul trebuie sa se opreasca, pentru ca altfel... pentru ca altfel ce? Stim cum sa continuam acest „Nu este voie"? Ne este clar care sunt consecintele pentru el, in caz ca nu asculta? Exista consecinte grave? Atunci il oprim. Exista consecinte suparatoare? Atunci il lasam sa le constate pe pielea lui, ca sa inteleaga sensul lui „Nu este voie". Experienta aduce inmiit mai mult decat cuvintele de interdictie din afara. Nu exista nicio consecinta serioasa pentru copil? Atunci, de ce il oprim?... Pentru ca asa vrem noi, si nu pentru binele lui.

Zilele acestea, a inceput noul an de gradinita. Ma uitam la copiii cei vechi si copiii cei noi din clasa. Copiii cu un an in spate cunosc regulile clasei, pe cand cei noi abia acum le asimileaza. In plus, sunt si mai mici, iar ala 3 ani, eventual neimpliniti, ai nevoie de cate repetari si de cateva experiente personale pentru a intelege tu insuti DE CE sa faci sau sa nu faci un lucru. Iar cand acest lucru este destul de exterior tie, in timp ce curiozitatea iti este cat se poate de puternica, atunci nu mai tii cont de cerinte...

De exemplu, la activitatea de grup, toti copiii se strang in cerc intr-o parte a clasei si avem nevoie de atentia tuturor, pentru anunturile, activitatile si impartasirile ce au loc. In jurul copiilor insa, sunt rafturi cu obiecte pe ele. Pe care le folosim toata dimineata, iar acum le-am asezat la locul lor. Lili, o bomboana de fetita de nici 3 ani, nu se sinchiseste insa de aceasta regula. O data la cateva minute, se intoarce catre raft si „aresteaza" de acolo fie o panglica lila, fie o cutiuta inflorata, facandu-si de lucru cu ele, cu spatele la noi. „Politistul" din mine (acela cu „Trageti pe dreapta! Nu este voie!") are impulsul de a actiona, dar ma opresc sa ma gandesc mai intai.

De ce nu este voie? Ce sa ii spun? Cum sa ii explica ca avem nevoie de atentia ei, cand ea a dat deja 4 minute de atentie? Mai mult nu poate acum. Si cum sa o opresc de la a amesteca lucrurile pe raft si de la a rasfira toate jetoanele pe podea? Degeaba ii explica ca eu trebuie sa le strang apoi, pentru ca asta nu este vina ei, ci este sarcina mea. Ei nu ii face nimic rau, ci, din contra, o ajuta sa ramana alaturi de noi la grup, desi rabdarea ei este inca atat de micuta... Deci, ea practic ne ajuta sa o ajutam, iar eu ma pregatesc sa sar cu gura pe ea ca „Nu este voie".

Asa ca nu am tradus in niciun fel acest „Nu este voie". Am lasat-o in pace. Nu la fel am procedat cu Alexia, de 4 ani, care s-a intors cu spatele la noi si a facut acelasi lucru. Ei i-am amintit (in loc de "Nu este voie"), unde suntem, ce facem acum si cand anume poate sa umble cu acele obiecte, daca si le doreste foarte mult. De ce aceasta diferenta? Alexia are deja un an in clasa, un an de cand cunoaste cerintele clasei si de cand isi exerseaza rabdarea. Nu rabdarea era acum problema, si nici macar lipsa de interes pentru activitate. Ci doar curiozitatea si imitatia. Daca un copil umbla pe raft, eu de ce sa nu umblu?

„Nu este voie" il traducem in functie de ne-voia copilului

Nu este frumoasa limba romana? Uneori copilul are nevoi, si nu doar vointa. Are o ne-voie, ceea ce inseamna ca nu este voia lui sa deranjeze, sa se opuna, sa nu asculte. Ci este ne-voia lui. Iar nevoia, tocmai, este mai puternica decat voia. Noi, adultii, avem datoria sa intelegem asta, ca sa ii putem ajuta.

Tot la activitatea de grup, copiii stau asezati sau pe genunchi la marginea covorului, cu picioarele stranse langa sau sub ei, asa incat sa nu ocupam spatiul din mijloc si sa evitam impiedicarea colegilor de picioarele noastre. Aurel (4 ani) are astazi „tremurici". Da din maini, din picioare, isi scutura capul, scoate onomatopee salbatice, si toate astea in ciuda faptului ca se straduieste sa stea linistit. Desigur, atentia copiilor este bruiata foarte des, pe unii ii apuca rasul, cei seriosi isi pierd concentrarea si tot asa. Aurel poate parasi cercul si isi poate alege ceva de facut, insa nu doreste si chiar il intristeaza propunerea. Este evident ca nu din rea-vointa face el pe mascariciul acum, ci din neputinta. Sa il indepartez eu l-ar necaji si, in plus, nu ar intelege. Ce sa fac? Pentru ca, intr-adevar, "nu este voie" sa continue asa.

Atunci ma apropii si ii spun: "Dragul meu, corpul tau are multa energie acum, asa este?" „Da." „Crezi ca ii este bine sa stea pe loc, fortat, sa nu se poata misca?" „Pai... nu!" „Nici nu poate, din cat vad eu. Mainile si picioarele tale se misca incontinuu". „Da, pentru ca am energie." „Pai, uite, ce spui sa te ridici si sa mergi prin clasa, dar in partea cealalta, inspre baie? Daca pasesti incet, fara sa trantesti picioarele, nu ne deranjezi. Poti merge cat ai nevoie, ca sa iti descarci energia, si cand simti corpul mai linistit, te asteptam inapoi. Locul asta ramane al tau, il pastram. Ce spui?"

Mi s-a parut ca suna diferit de abordarea clasica, „Vad ca nu esti pregatit sa ramai alaturi de noi. Te rugam sa parasesti cercul", pentru ca acum problema lui Aurel nu era de a testa limitele in relatia cu ceilalti. Era de a isi intelege si respecta propriile limite. Isi dorea sa fie alaturi de noi, nu isi dorea sa sfideze, dar corpul lui avea deocamdata o alta nevoie. Se pare ca am nimerit bine. Senin, Aurel s-a ridicat si in liniste s-a miscat prin clasa cateva minute, dupa care a revenit mai linistit - si la fel de senin - la activitatea de grup.

Am rostit oare cuvintele "Nu este voie"? I-am impus copilului ceva? Nu. Am conlucrat cu el si el cu mine. Am putut intelege atunci si voia lui (de a participa la grup) si nevoia lui (de a se misca), iar asta l-a ajutat sa inteleaga ca le poate cuprinde si respecta pe amandoua.

Atentie la copii! Cum traduc ei pe limba lor "Nu este voie"

"Pot sa te ajut sa intinzi covorasul?", il intreaba Cristi, de 3 ani, pe colegul lui de patru ani. „Nu, ma descurc singur", raspunde acesta.

„Pot sa iti dau o pupa?", il intreb pe nastrusnicul Nicolae, de 4 ani, care aduce tare mult cu Nica a lui Petre. „Hm... mai tarziu putin", imi serveste el.

„Am o idee!", striga Alexandru, de 4 anisori, dupa ce isi mananca prajitura de la gustare. „Hai sa facem schimb de boluri acum! Lucian duce bolul meu inapoi la bucatarie, Andreea si-l duce pe al ei si... eu raman in curte!" Este foarte serios. Pentru el, este o revelatie. Lucian, colegul sau, care deja terminase si isi dusese bolul, proceseaza cateva secunde si reactioneaza prompt: „Nu!"

Acesta este modul in care copiii isi comunica unul altuia „Nu este voie". Simplu, transparent, transant. Tot la fel il primesc. Fara complicatii si de regula fara suparari. Mai degraba, ca pe o informare. Isi comunica unul altuia ce au voie si ce nu, in relatia dintre ei, asa incat sa poata duce relatia (adica, de regula, joaca) mai departe. Copiii isi spun sincer „Nu" si sa stiti ca pot primi un „Nu" la fel de sincer, atunci cand inteleg contextul.

Cum ii pot spune copilului „Nu este voie", cu alte cuvinte

Hai sa invatam chiar de la copii. Sa incercam simplitatea si claritatea in comunicare. Cu ce putem inlocui „Nu este voie", ca sa transmita acelasi mesaj?

Nu sunt de acord. Cand ii spun copilului „Nu sunt de acord cu ce faci; nu sunt de acord sa muti scaunul la acea masa", imi asum ca asta este doleanta mea si nu o regula general valabila. Da, inseamna ca altcineva ar putea agrea sa muti scaunul acolo, dar mie nu imi place, eu nu sunt de acord. In aceasta relatie, dintre noi doi, eu am o limita aici si ti-o comunic. Ma opun. Ceea ce, desigur, ii da si copilului dreptul sa procedeze astfel pe viitor... Sa aiba propriul punct de vedere si sa fie sau nu de acord cu mine.

Nu. Un „Nu" vehement, concis, atunci cand se intampla un comportament cu adevarat interzis (adica periculos). De exemplu, cand copilul loveste. „Nu lovim". Ba chiar „Nu ai voie", daca micutul este constient de ceea ce face si alege sa recurga la violenta. Eu ii iau aceasta libertate si ii explic de ce. „Iti iau libertatea de a te plimba printre copii sau de a sta langa copii, pentru ca tu ii lovesti. Nu te pot lasa sa faci asta."

Ii dam copilului varianta potrivita. „Vad ca faci pipi in curte, in spatele casutei de lemn. Stii unde putem sa facem pipi?... Nu in curte in spatele casutei, ci la baie." Apoi, ii explicam consecintele: „Daca facem pipi aici, miroase urat si n-o sa mai putem iesi afara la joaca..."

Sau, exemplul de la gradinita in care o fetita de 4 ani vrea sa iasa la joaca imbracata in pijama.

- Vad ca vrei sa iesi afara la joaca imbracata in pijama.
- Da.
- Dar ai haine de schimb si pijama. Cu pijamaua te imbraci la somn. Iar in curte porti haine de schimb.
- Dar eu vreau sa port pijamaua acum, in curte.
- Daca iesi cu pijamaua acum, nu mai poti merge la somn cu ea. Te imbraci la somn in hainele de schimb?
- Da.
- Bine. Dar cand te trezesti si vei dori sa iesi afara, hainele tale vor fi transpirate. Va trebui sa ramai inauntru pana cand se vor usca.
- Ba nu, ca pot sa iau pe mine tot pijamaua cand ma trezesc.
- Poti, dar vine mama sa te ia. Ce faci, pleci acasa in pajama? Crezi ca va fi de acord?
- Offf, nu. Trebuie sa iau pijamaua numai la somn, offf...

Fara sa folosim „Nu ai voie", ii putem ajuta pe copii sa ajunga singuri la o decizie rezonabila... Tu ce variante ai gasit pentru a traduce „Nu este voie" pe limba copilului?