Fiecare categorie de mai sus, dar în special cei care nu sunt de acord, simt nevoia nu doar să își exprime opinia, ci și să folosească diverse cuvinte sau descrieri nu tocmai frumoase la adresa celeilalte categorii. Și acest lucru nu se întâmplă doar la articolele mele, ci la articolele despre parenting în general, căci cumva, atunci când vedem scrise niște sfaturi, idei, propuneri de interacțiune cu un copil, altele decât cele folosite de noi în mod uzual, ne simțim atacați, o luăm personal și ni se pare că autorul a scris fix despre noi și prin acel text ne judecă felul nostru de a ne crește copilul și, mai mult, ne spune, indirect, că suntem niște părinți răi. Până la un punct, poate că este normal acest tip de comportament, căci toți ne dorim să fim cei mai buni părinți ai copiilor noștri și atunci când ni se pare că cineva spune că nu suntem, devenim defensivi, ca un animal încolțit, și facem tot ce putem, ORICE putem pentru a ieși din acel colț. Orgoliul nostru de părinți are o foarte mică (dacă o are și pe aceea) flexibilitate și oricine nu este de acord cu noi, este clar împotriva noastră.
Ultimul exemplu de acest fel de comportament l-am putut observa săptămâna trecută în disputa fără sfârșit și fără vreo finalitate privind alăptatul în public. Ca să avem un punct de plecare, vă spun ceea ce am scris și la mine pe blog: mi se pare că alăptatul în public este, de fapt, un non-subiect, care ține doar de o decizie personală a fiecărei mame și că, indiferent care ar fi acea decizie, noi, ceilalți, ar trebui s-o acceptăm ca atare, fără vreun alt comentariu, indiferent dacă suntem de acord cu ea sau nu.
Ceea ce am putut observa, în schimb, a fost că marea majoritate a oamenilor (femei în special, dar și mulți bărbați) s-au poziționat de o parte sau alta a baricadei. Ceea ce ar fi ok. Dacă asta n-ar fi dus, automat, la desconsiderarea celorlalți și încadrarea lor într-o subsepcie, inferioară, a rasei umane. Cei care nu sunt de acord cu alăptatul în public au spus despre mamele care fac acest lucru că sunt niște jegoase, niște mame rele, niște nesimțite și așa mai departe. Cei care sunt de acord au spus despre ceilalți că sunt niște idioți încuiați, niște frustrați sexual, niște comuniști și așa mai departe. Nimeni, NIMENI, nu mi se pare că a vrut cu adevărat să poarte un dialog, ci a încercat să țipe un pic mai tare în speranța că îl va acoperi pe celălalt.
Din nou, orgoliul fiecăruia a împiedicat dialogul și găsirea, poate, a unor soluții care să fie pe placul ambelor tabere. Pentru că, de fapt, alăptatul în public a fost, din nou, doar un chibrit așteptat de foarte mulți pentru a aprinde un nou motiv de ceartă și a le permite să-și verse în public multe frustrări acumulate.
Ceea ce mi se pare însă cu adevărat îngrijorător este că orgoliul multor părinți îi face să îi judece cu aceeași măsură nu doar pe părinți, ci și pe copiii acestor părinți. Mai exact, dacă ni se pare că părintele este tâmpit/idiot etc, suntem convinși că și copilul este fix la fel. Am trăit pe propria-mi piele acest tip de gândire și, trebuie să recunosc că m-a deranjat mult mai mult decât mi-aș fi dorit. Mi se pare ok să crezi lucruri despre mine dar când ajungi să spui lucruri foarte urâte despre copilul meu doar pentru că nu ești de acord cu mine, asta mi se pare o problemă gravă. La care nu știu cum să reacționez. Adică, sigur, știu că în teorie ar trebui să te ascult și să te las să-ți scoți toate anxietățile din sistem, căci felul în care vorbești are mult mai multă legătură cu problemele tale decât cu mine. Doar că, fiind vorba despre copilul meu, nici eu nu prea reușesc să rămân calm. Și sunt convins că același lucru îl simt majoritatea părinților și de aceea ne e foarte greu să dialogăm atunci când nu suntem de acord pe un subiect: căci nu reușim să discutăm probleme generale, ci ne supărăm pe oameni și pe comportamentele lor particulare. Și, repet, nimeni, NIMENI nu este pregătit să audă de la un străin care țipă la el (în parc sau pe Facebook) cât de rău părinte este el. Nimeni.
Și uite cum, orgoliile noastre nu doar că ne afectează pe noi, ci se răsfrâng de multe ori, și aspra copiilor noștri.
Cu excepții foarte mici și în situații extreme, eu cred sincer că fiecare dintre noi suntem cei mai buni părinți pentru copiii noștri și că facem, atâta cât putem fiecare, ce știm și ce putem cel mai bine pentru ei. Și mai cred că prea puțini oameni cred lucrul acesta. Căci dacă l-ar crede, ar conta mult, mult mai puțin ce zic ceilalți despre noi. Și, poate așa, am reuși cu adevărat să-i ascultăm, și pe cei cu care nu suntem de acord. De multe ori am putea învăța multe lucruri unii de la alții.
www.facebook.com/CelMaiBunTata
Urmareste-ne pe Google News
