Psihoterapia este, câteodată, cea mai bună soluție pentru un copil cu probleme comportamentale. Aceasta este o formă de abordare psihologică, ce implică conversații terapeutice și alte metode specifice de lucru cu copilul sau cu familia. Poate ajuta copilul să-și înțeleagă și să-și rezolve problemele, să-și modifice comportamentul și să aducă schimbări pozitive în propria viață. Există mai multe tipuri de psihoterapie potrivită pentru copii, ce implică diferite abordări, tehnici și intervenții. Uneori , este indicată o combinație de psihoterapie și tratament medicamentos, atunci când problemele copilului sunt mai dificile.
În funcție de tulburările comportamentale ale copilului sau de aspectele pe care dorim să le îmbunătățim în ceea ce privește conduita sa, abordarea terapeutică potrivită poate fi cognitiv-comportamentală, terapie de familie, terapie de grup, art-terapie, terapie prin joc, terapie psihodinamică. Frecvent sunt utilizate în cazul copiilor și adolescenților următoarele trei tipuri de abordări:
1. Terapia comportamentală
Se axează pe eliminarea unor modele de gândire și comportament disfuncționale, care au fost întărite de-a lungul timpului prin aplicarea nepotrivită și inconsecventă a sistemului de recompense și pedepse. Cu alte cuvinte, copilul a dobândit în timp anumite comportamente indezirabile, care au fost întărite prin atenția excesivă a celor din jur sau prin faptul că a primit recompense și sancțiuni în mod eronat.
Terapeutul va încuraja copilul să experimenteze comportamente noi și va lucra cu familia pentru a întări aceste comportamente pozitive. Pe de altă parte, va crea mediul oportun pentru stingerea comportamentelor nedorite, în special prin ignorarea acestora. De exemplu, imaginați-vă un adolescent care nu vrea să-și facă lecțiile. Pentru a încuraja comportamentul dorit (efectuarea temelor), părinții instituie un plan de recompense: copilul poate câștiga puncte la sfârșitul fiecărei zile, dacă și-a efectuat corect și complet temele. La sfârșit de săptămână, în funcție de numărul de puncte, copilul primește o recompensă pe care și-o dorește. Este foarte important ca recompensa să fie stabilită împreună cu copilul sau adolescentul, să fie ceva ce l-ar bucura și ar fi legat numai de obiectivul planului, adică de efectuarea temelor. Dacă recompensa nu este dată atunci când trebuie sau i se oferă copilului fără legătură cu comportamentul dorit (spre exemplu, părinții îi cumpără un anumit obiect pe care copilul în vrea, pentru că s-a purtat bine într-o zi, fără să țină cont de tabelul de puncte), atunci comportamentul vizat nu se dezvoltă.
Destul de dificil pentru părinți și alte persoane implicate este să înțeleagă faptul că orice comportament nedorit trebuie, pur și simplu, ignorat (desigur, dacă nu este prea grav sau nu pune în pericol copilul.).Atunci când îl corectăm mereu, îl certăm sau îl sancționăm la fiecare comportament nedorit, copilul primește o formă de atenție, chiar dacă este negativă. Pentru el este important să fie în centrul atenției, să fie luat în seamă de părinți, chiar dacă primește critici și admonestări. Or, noi asta vrem să evităm, de aceea trebuie să învățăm să ignorăm comportamentele nedorite. Nimeni nu va continua un comportament care nu este luat în seamă, o perioadă mai lungă. Așa că, după o vreme se va ajunge la așa numita extincție sau dispariție a comportamentului nedorit. Revenind la exemplul de mai sus, să presupunem că un adolescent cere să i se cumpere obiectul dorit, deși nu a respectat planul de recompensă și nu și-a efectuat temele așa cum trebuie. Părinții refuză la început, după care urmează un bombardament din partea copilului, cu reproșuri, crize de furie, amenințări. Până la urmă, părinții cedează, în loc să ignore respectivele comportamente. Ce se întâmplă de fapt? Copilul primește recompensa tocmai când s-a purtat mai nepotrivit. El învață că, dacă se poartă suficient de agresiv, obține ceea ce-și dorește. În mod neintenționat, părinții au întărit niște comportamente eronate și s-au abătut de la obiectivul primar al planului de recompensă.
Ceea ce trebuie să facă un părinte este să se pregătească psihic și să ignore în mod programatic comportamentele indezirabile ale copilului, până la dispariția acestora. Dar trebuie să înțeleagă că este nevoie de timp, de răbdare și de tărie interioară, pentru a atinge un astfel de țel. Idealul final este că recompensele materiale să poată fi înlocuite de recompense de relație, adică lauda, aprecierea și afecțiunea părinților să devină principala motivație pentru ca un copil să se schimbe. Atunci când relația părinte-copil este puternică și neconflictuală, copilul își va dori să facă pe plac părintelui și să se poarte bine indiferent de recompensa materială.
Terapia comportamentală este utilă în cazul copiilor hiperkinetici, care prezintă probleme de atenție și concentrare (inclusiv copii cu ADHD), la copiii opoziționiști, anxioși sau cu probleme legate de agresivitate. Principiile terapiei comportamentale pot fi aplicate și de părinți și educatori, pentru a continua și consolida intervenția psihologului. Dacă vrei să construiești comportamente pozitive la copil și să le elimini pe cele negative:
1. Stabilește reguli clare și asigură-te că copilul le înțelege, explică-i de mai multe ori până acesta le asimilează pe deplin sigură-te de respectarea lor consecventă. Orice este prea vag sau ambiguu permite copilului încălcarea regulii, pe motiv că nu o înțelege.
2. Dă comenzi exacte. În primul rând, spune numele copilului, ca să-i captezi atenția. Apoi spune-i clar copilului ce are de făcut. Spre exemplu, nu-i cere, la modul general, să se comporte bine la magazin, ci cere-i specific: „În magazin, stai lângă mine și nu atingi nimic." De asemenea, copilul trebuie să știe consecința precisă a neascultării și abaterilor sale, iar această consecință trebuie aplicată întotdeauna, pentru ca ea să se asocieze cu comportamentul nedorit.
3. Nu aștepta perfecțiunea. Întotdeauna, părintele trebuie să prefere lauda și aprecierea, în loc de critică. O regulă nescrisă spune să-ți lauzi copilul de 5 ori mai mult decât îl critici. Dă-i apreciere și recunoaștere, ori de câte ori încearcă să facă ceva corect, chiar dacă nu-i iese perfect. Răsplătește fiecare mic pas, fiecare etapă din drumul său către schimbare.
4. Folosește întotdeauna recompensa după comportamentul dorit și în conexiune cu acesta. Arată-i copilului că orice recompensă este consecința bunei sale purtări, spunându-i clar: atunci când faci acest lucru/primești următoarea răsplată. Cu copiii mici, în special, este necesar ca recompensa să urmeze imediat ce și-au îndeplinit sarcina cerută sau au avut un comportament dezirabil.
5. Încearcă să implementezi un sistem de puncte/marcaje pentru recompense și consecințe. Poți folosi steluțe puse pe o tablă sau bile albe într-un vas. De câte ori copilul se comportă bine, adaugă-i o steluță sau o bilă albă; de câte ori are comportamente nedorite, scoate o bilă sau șterge o steluță. La sfârșitul fiecărei zile, copilul poate primi o recompensă, în funcție de numărul de stele/bile câștigate.
6. Adaptează recompensele și sancțiunile în funcție de vârstă. Cu un adolescent, nu mai este indicat să folosești perioadele de time-out, de exemplu, cum faci cu copiii mai mici. În loc să-i ceri să stea la locul de liniștire timp de cinci minute, îi poți spune să îndeplinească o anumită sarcină în această perioadă, pentru a se calma și a-și revizui comportamentul. Cu copiii mai mari, recompensele trebuie negociate, astfel încât ele să fie atractive și să merite efortul unui bun comportament.
7. Stabilește cu educatorii și învățătorii să aplice o strategie similară, pentru ca abordarea copilului să fie unitară și scopurile urmărite să fie comune.
2. Terapia prin joc
Terapia prin joc îi ajută pe copiii cu deficit emoțional sau în ceea ce privește abilitățile sociale să comunice mai bine, să-și schimbe comportamentul, să dezvolte abilități de rezolvare a conflictelor, să relaționeze pozitiv cu ceilalți. Este adecvată pentru copii care au trecut prin experiențe stresante sau au fost martori la evenimente traumatizante, fie că este vorba de boală cronică, spitalizare, violență domestică, abuz, criză familială. Terapia prin joc este adecvată și pentru copiii cu probleme de învățare, cu tulburări de comportament, anxietate, depresie, furie, precum și pentru cei cu deficit de atenție sau cu tulburări de spectru autist.
Pe lângă psiholog, părinții joacă un rol important în terapia prin joc, ca și alte persoane care se ocupă de îngrijirea copilului. După un interviu inițial cu părinții și, adesea, cu copilul, terapeutul realizează o evaluare pe baza căreia va construi un plan de joc, folosind jucării și marionete specifice pentru a încuraja auto-exprimarea și a facilita învățarea comportamentelor pozitive. Muzica, dansul, poveștile, materialele artistice pot fi, de asemenea, încorporate în terapia prin joc.
Cum funcționează terapia prin joc? Adesea, copilul se exprimă mult mai ușor prin joc decât prin comunicare verbală. Creativitatea, fantezia și exprimarea emoțională sunt încurajate în mod deosebit de acest tip de terapie. Există două direcții ale terapiei prin joc:
- Forma non-directivă se bazează pe principiul că copilul își poate rezolva problemele într-un mediu liber și securizant, jocul fiind limitat de foarte puține reguli și o supervizare minimă.
- În forma directivă, instrucțiunile și regulile terapeutului orientează jocul spre anumite rezultate și spre rezolvarea mai rapidă a problemelor.
De regulă, terapeutul folosește o combinație între cele două. Specialiștii în acest tip de terapie au cunoștințe solide privind etapele de dezvoltare cognitivă și emoțională a copilului, teoria atașamentului și modul în care pot folosi jocul ca mijloc de comunicare.
În calitate de părinți, nu uitați că jocul este terapie pură pentru copil, că îl poate ajuta să vindece spontan răni sufletești, să-și îmbunătățească comportamentul, să învețe să subscrie la reguli și să se înțeleagă mai bine cu ceilalți. Este important să urmăriți jocul copilului, pentru că multe traume, frici, obsesii și abuzuri răzbat din maniera în care acesta se joacă, iar, dacă observați ceva în neregulă, să vă adresați unui specialist, pentru a decodifica mesajul din joc.
3. Terapia prin artă
Terapia prin artă implică utilizarea unor tehnici creative, precum desenul, pictura, colajul, sculptura, pentru a ajuta copiii și adolescenții să se exprime în manieră artistică și a examina emoțiile și trăirile evidențiate de creațiile lor. În produsele acestui tip de terapie, psihologul și copilul pot decodifica mesaje non-verbale, simboluri și metafore, care îl ajută pe cel din urmă să-și înțeleagă mai bine sentimentele și comportamentul și să-și rezolve anumite probleme profunde.
Terapia prin artă îi ajută pe copii, pe adolescenți, dar și pe adulți să-și exploreze emoțiile, să-și îmbunătățească stima de sine, să gestioneze adicții (de exemplu, la adolescenții cu probleme legate de droguri sau alcool), să amelioreze simptomele legate de stres, anxietate și depresie și să facă față dizabilităților sau bolilor cronice.
Pentru implicarea în activități de art-terapie nu este necesar talentul artistic, pentru că procesul terapeutic se referă la conexiunea dintre alegerile făcute de participanți și viața lor interioară, nu la valoarea artistică a lucrărilor. Terapia prin artă poate fi utilizată pentru stimularea unor amintiri reprimate sau pentru crearea de povești metaforice, care vorbesc despre conținuturi ale minții inconștiente.
Ca și la alte forme de terapie, după sesiunea inițială de evaluare, terapeutul va pune la punct un plan care implică utilizarea unui anumit tip de manifestare artistică, pentru a decodifica emoții și mesaje ascunse, ce vorbesc despre anumite probleme ale copilului. Terapeutul poate observa copilul cum lucrează, fără să intervină, poate pune anumite întrebări despre forma și conținutul creației, despre dificultățile întâmpinate și despre gândurile și amintirile ce au însoțit respectiva lucrare. Materialele folosite, culorile, textura, toate joacă un rol în procesul terapeutic și vorbesc despre gânduri și sentimente, despre dispoziția psihică și chiar despre anumite tulburări mai severe. Temele obsesionale folosite în desene, stranietatea acestora, culorile utilizate pot fi decriptate în legătură cu anumite traume ori cu posibilitatea declanșării unor boli psihice. Chiar și atunci când comunicarea verbală cu copilul este dificilă, creația și interpretarea acesteia pot servi ca o punte de legătură cu lumea interioară a copilului.
Terapia prin artă poate ajuta copilul să se exprime legat de o serie de probleme, precum:
- Moartea unei persoane dragi
- Abuzuri de natură fizică, emoțională, sexuală
- Fobii, frică de abandon
- Anumite probleme comportamentale
- Dizabilități fizice, boală
- Dificultăți de învățare
În plus, art-terapia ajută copilul să se concentreze, să fie mai atent, mai puțin stresat, să dezvolte abilități de a face față unor situații provocative.
Surse: https://continuakids.wordpress.com; https://www.additudemag.com; https://effectivechildtherapy.org; https://www.psychologytoday.com;
Urmareste-ne pe Google News
