Într-un episod, Carrie, în vârstă de 38 de ani, este întrebată de noul ei iubit, Aleksandr Petrovsky, dacă s-a gândit vreodată să aibă copii. Cu privirea în jos, ea răspunde în bâlbâiala ei caracteristică: „Oh, uh, întotdeauna m-am gândit că aș putea, doar că nu am apucat încă să fac asta”. Îmi amintesc că m-am uitat la asta când aveam 38 de ani, asemenea personajului principal, și m-am gândit: „Și eu la fel, Carrie! Și eu la fel!”.
Acum, la 47 de ani, corpul și creierul meu sunt în dezacord unul cu celălalt. Nu pare posibil ca, din punct de vedere biologic, să nu fiu în stare să am un copil - cel puțin nu în mod tradițional - și poate că, în adâncul sufletului meu, există o versiune a mea care încă mai crede că pur și simplu că nu sunt pregătită pentru copii. Adevărul este că, până acum, nu s-a nimerit sa am copii. Și mi-am dat seama că sunt OK cu asta!
Copiii nu au fost niciodată în planurile mele
Nu mă simt incompletă sau neîmplinită, sau oricare dintre acele emoții despre care noi, femeile, suntem avertizate că vor veni să ne bântuie la bătrânețe dacă nu avem copii. Dacă există în această viață vreo versiune de-a mea în care împing un cărucior cu un copil în el, nu o pot vedea acum, nici dacă mă chinui.
De ce atât de multe femei singure, fără copii, sunt fericite
Nu spun că gândul de a avea copii nu mi-a trecut niciodată prin minte, pentru că, atunci când eram tânără, pe la 20 și-un pic de ani, a existat mereu spectrul inevitabilei maternități. Acum consider că aceasta este o presupunere vagă pe care am avut-o doar pentru că eram produsul unei anumite generații și nu o opinie reală pe deplin formată în această privință. Desi, sincer, cred ca era formată, de fapt. Nu ma gandeam niciodata la cum sa fac copii, ci la solutii pentru a NU face copii.
Nu m-am simțit niciodată presată de ceasul biologic
La 23 de ani, a început să mi se pară prea mic Texasul, orașul în care am copilărit, și de atunci călătoresc. De-a lungul timpului, am schimbat casă în Miami pentru una în Madrid și, în cele din urmă, o casă din Los Angeles pentru una din Londra. Mi-am făcut prieteni în fiecare loc care aveau să-mi schimbe profund viața. Și, după ce am suferit din dragoste și am trăit alte tragedii pe care Universul mi le-a așternut, am găsit un partener pe care nu-l merit, dar care, din fericire, mă iubește enorm.
Ticăitul ceasului biologic nu mă ținea trează noaptea și nicio alarmă nu a sunat vreodată pentru a-mi spune că timpul meu a expirat. Nu am simțit presiunea părinților, a prietenilor sau a celor din jurul meu. Prin simpla virtute a biologiei umane și a faptului că mi-am trăit viața așa cum mi-a plăcut, pur și simplu nu am ajuns să am copii până acum. N-a fost să fie!
La 45 de ani nu am copii și nu sunt căsătorită. De ce simți nevoia să mă judeci?
Nu știu sigur dacă viața mea ar fi fost mai împlinită cu copii decât cea pe care o am deja, dar știu cu siguranță că nu aș fi putut trăi viața pe care am trăit-o - și încă o trăiesc - sub constrângerile și responsabilitățile maternității.
Din cauza fascinației deosebite față de femeile care aleg să nu facă copii, uneori răspundeam cu un „nu” categoric ori de câte ori mi se punea întrebarea „dar tu nu faci odată un copil?”. Poate pentru că aș fi preferat să fiu văzută mai degrabă ca o feministă mândră de faptul că nu a devenit mamă, decât ca o femeie „iresponsabilă”, care a lăsat să se scurgă timpul pentru una dintre cele mai importante decizii ale vieții. Sexismul intern mă făcea deseori să nă întreb ce fel de femeie sunt eu dacă nu mi-a păsat dacă am sau nu copii? Nu trebuie decât să mă întorc la acea vastă arhivă din creierul meu pentru a afla răspunsul.
În timp ce Carrie Bradshaw se plânge de posibilitatea unui viitor fără copii - la un cocktail, bineînțeles - Samantha Jones îi răspunde: „Există o mulțime de lucruri fabuloase în viață care nu includ un copil. De ce nu te gândești la asta?”. Ba da, Samantha, mă gândesc serios la asta!
Surse foto: insider.com
Surse articol: Articol tradus și adaptat după un material postat pe site-ul insider.com.
Urmareste-ne pe Google News
