Depresia mută, funcțională: O afecțiune periculoasă a prezentului, care pândește din întuneric

Cu toții îl știm și-l îndrăgim pe celebrul actor Jim Carrey, care în marea parte din cariera sa a adus o sumedenie de zâmbete pe fețele oamenilor. Jim Carrey posedă un umor aparte, natural, înnăscut, însă poate că puțini dintre noi am fi bănuit că în spatele acelui umor se află ghearele depresiei. Actorul a ales să vorbească public despre lupta lui cu depresia și explică poate chiar mai bine decât aș putea-o face eu; decât ar putea-o face oricine altcineva, care nu a trecut printr-o astfel de luptă:

„Depresia presupune faptul că uneori, corpul tău va ceda. Îți va spune: „Gata! Nu mai vreau să joc personajul ăsta de acum încolo; nu mai vreau să mă ascund! E prea mult pentru mine”. Ar trebui să ne gândim la cuvântul „drepresie” ca fiind o stare profundă de odihnă, mai degrabă. Corpul tău are nevoie să fie depresiv; are nevoie de o profundă odihnă pentru a scăpa de tensiunea personajului pe care l-ai creat - personajul „vesel”, care face față oricărui obstacol”, spunea foarte frumos Jim Carrey.

Depresia mută și măștile sociale

De fapt... mulți dintre noi ne regăsim frecvent în ipostaza omului cu diferite măști sociale, iar acesta este un lucru perfect normal. Bineînțeles că ne vom comporta diferit, în funcție de situațiile de viață cu care ne confruntăm și uneori poate fi benefică această „forțare”, dacă o pot numi astfel. Uneori, simplul fapt că ne punem hainele bune și ieșim să socializăm, deși nu avem deloc starea necesară, poate fi exact încurajarea de care avem nevoie pentru a depăși un moment de cumpănă, însă... există și situații în care toată această „forțare” devine obositoare. Iar atunci când devenim profund obosiți, avem nevoie de o profundă odihnă, așa cum spunea și actorul nostru drag.

Există o diferență fundamentală între depresia clinică și depresia situațională. Atunci când ne confruntăm cu un eveniment traumatizant, marcant, care lasă o urmă adâncă în suflet, este perfect normal să intervină o formă de depresie situațională. Depresia situațională are o cauză clară: deces, divorț, pierderea locului de muncă etc., în vreme ce depresia clinică nu are în mod obligatoriu un motiv, în spate. Depresia clinică este o luptă de lungă durată, care se simte precum valurile oceanului. Imaginează-ți că stai în ocean și apa e limpede, apoi dintr-o dată, valuri uriașe vin către tine. Același lucru se poate întâmpla și cu depresia. Poate avea momente în care pleacă, dar la fel de des va avea și momentele de revenire. Depresia este o boală reală, extrem de răspândită în secolul nostru. Nenumărate studii trag semnale puternice de alarmă, avertizându-ne că statisticile sunt în creștere în rândul depresiei. Depresia nu ține cont de sex, de vârstă sau de contextul de viață. Nu putem face diferențe în depresie; nu putem judeca persoana care se confruntă cu depresia și în niciun caz nu ajută să facem afirmații precum: „Dar ai tot ce ți-ai putea dori. De ce ești atât de trist/ă?”. Depresia cuprinde mintea și corpul și o poate face într-atât de mult, încât odată ce se instalează disperarea, ea ajunge să înlăture orice urmă de motivație și speranță; orice dorință de viață.

Ce este depresia mută și cum o putem identifica

Așa cum menționam anterior, ne-am aștepta, poate, ca o persoană depresivă să bifeze toate semnele pe care le știm cu toții: să fie apatică, fără motivație, fără chef de viață, izolată social, tristă etc. În realitate, însă, există și o formă ceva mai mârșavă a depresiei: depresia mută.

Depresia mută, sau depresia funcțională și-a luat denumirea de la simplul fapt că nu întrunește în mod vizibil semnele obișnuite ale depresiei, pentru că suferința se manifestă foarte mult la nivel intern, fiind mascată de comportamente sociale perfect funcționale. Indivizii în cauză au un loc de muncă, sunt capabili să întrețină relații sociale obișnuite, pot da dovadă de umor (din nou, vezi cazul lui Jim Carrey și cazul răposatului actor Robin Williams) și pot fi un adevărat sprijin pentru apropiați, în caz de nevoie. Cu totate acestea, în momentele de singurătate, masca lor „funcțională” cade, iar în spatele măștii, rămâne persoana care se luptă precum Don Quijote cu o depresie cumplită, greoaie, care o apasă pe umeri și o obosește până la epuizare.

Câte cazuri de persoane care și-au pus capăt zilelor „din senin” nu au fost mediatizate și câte persoane pe care le știam ca fiind vesele nu au ales să treacă în neființă „fără motiv”? Ei bine, adevărul este că depresia mută a stat, cel mai probabil, la baza multor astfel de decizii tragice. Adevărul este că trăim și într-o eră a accesibilității, dacă o pot numi astfel. O eră în care devine tot mai ușor să accesăm viețile altor oameni, uitând, însă, că ceea ce ni se prezintă, este de prea puține ori adevărat. Astfel, o consecință în plan negativ a acestei accesibilități este competiția, nevoia de ne compara (care e pur umană și există în noi de când lumea și pământul). Nevoia de a ne plimba pe unde se plimbă alții, de a fi ca alții, de a avea ce au alții și de a trăi ceea ce trăiesc ei se hrănește tot mai mult din social media, motiv pentru care numărul cazurilor de suicid și depresie în rândul tinerilor este din ce în ce mai mare.

Totodată, această eră în care trăim ne încurajează și să punem măști. Să arătăm doar „ce e frumos”; „să ne lăudăm”; „să arătăm bine”... pe exterior, uitând cât de important este interiorul. Învățându-ne să trăim mereu cu măști, printre măști, momentul în care ne dăm măștile jos poate fi dureros, insuportabil. Într-atât de greu de suportat încât să ne împingă către acțiuni fatidice.

Semnele depresiei funcționale

Aș vrea să las aici câteva semne „ascunse”, care pot indica o depresie mascată, la persoanele apropiate. Dacă și tu observi aceste semne la cei din jurul tău, încearcă să fii puțin mai atent/ă la ei și să îți îndrepți mai mult atenția către nevoile lor:

- tendința de workaholism, de a se izola în muncă; indisponibilitatea lor frecventă, motivată prin scuze de tipul: „scuze, dar am foarte mult de lucrat și astăzi; nu am timp etc.”
- o ușoară înstrăinare față de activitățile care, cândva, le aduceau plăcere
- lipsa somnului, dificultăți de adormire sau de trezire, sau somn incoerent, neodihnilor; ori, la polul opus, tendința de a dormi mult prea mult, dar cu toate acestea, de a acuza mereu oboseală
- modificarea apetitului: apetit prea scăzut sau prea ridicat, fără o cauză medicală anume
- abuzul de substanțe (fie că vorbim de consumul de alcool ocazional, dar în cantități ceva mai ridicate, sau consumul de droguri)
- tendința de a-și minimiza emoțiile/ sentimentele: „sunt bine, nu îți face griji; o să îmi treacă; nu are sens să vorbesc despre asta, nu e așa mare lucru”

Ce putem face pentru o persoană care se luptă cu depresia mută?

În primul rând, o astfel de persoană are nevoie să treacă prin primul și cel mai important pas: acceptarea. Depresia mută poate fi o surpriză chiar și pentru aceia dintre noi care ne confruntăm cu ea, nu numai pentru cei din jurul nostru. Astfel, dacă suspectezi că o persoană dragă trece prin aceasă bătălie, poți începe prin a încerca să-i oferi un umăr pe care să se descarce. Conștientizarea faptului că nu suntem singuri și că lângă noi există cel puțin o persoană dispusă să ne ajute și să ne fie alături, este un pas extrem de important.

Odată ce persoana care se luptă cu depresia începe să comunice și să scoată la iveală durerile care o apasă, înțelege, de fapt, că trece printr-o situație dificilă, copleșitoare. Aici, putem interveni pentru a-i sugera poate un ajutor specializat, dacă știm că ar putea fi de acord, sau putem încerca să-i fim alături fizic, cât mai mult timp cu putință. Ideal este ca persoanele care se confruntă cu depresia să primească ajutor specializat: un consult la psihiatru + psihoterapie, pentru a reuși să „taie răul de la rădăcină”, printr-un diagnostic și tratament potrivite. În tot acest timp, tot ce pot să vă spun este să le fiți alături. Nimic nu doare mai tare decât singurătatea pe această lume, iar prezența și contactul uman fac o diferență absolut uimitoare!