Nimic nu se compară cu durerea pierderii unui copil! Drama Larisei, care nu și-a putut salva fiica. „I-au dat pastile ca să o adoarmă. Și-au bătut joc de fiica mea și mi-au băgat-o în mormânt”

Larisa își începe povestea simplu, cu rădăcinile ei. S-a născut și a copilărit în Ungheni, într-o familie numeroasă. „Am fost șase copii: trei fete și trei băieți. La moment suntem cinci, o soră a decedat.” Spune că au muncit mult, chiar dacă au crescut „în oraș”, fiindcă locuiau la casă și părinții țineau animale: „N-am fost copii alintați. Am avut timp și să ne jucăm, dar am avut și responsabilități, că trebuia să muncim.”

Viața ei de adult începe devreme: „Am făcut 10 clase și după nu m-am mai dus nicăieri la studii. M-am căsătorit devreme.” L-a cunoscut pe soțul ei la o sărbătoare, „la un hram de sat”, iar lucrurile au mers repede: „Repede a decurs relația… Eu eram clasa a X-a.”

Larisa povestește că au stat o perioadă în gazdă, au construit, au trecut prin greutăți, iar apoi au venit copiii. În această parte, Larisa revine mereu la ce a luat din casa părintească: „Munca. Respectul de oameni.”

Drama Stelei, o femeie agresată de fostul soț care își crește singură copiii. "Soțul m-a lăsat cu un copil bolnav și trăiește cu o prietenă de familie. Socrii mă alungă din casă”

„La jumătate de an s-a observat că nu putea ține capșorul”

Primul copil, Diana, s-a născut, spune mama, fără să știe imediat că există o problemă gravă. Abia după câteva luni au apărut semnele: „Nu deodată s-a cunoscut că fata avea probleme. La jumătate de an s-a observat: nu putea ține capșorul, nu stătea pe șezute.” A ajuns cu ea la spital, iar acolo medicii au pus diagnosticul: „Paralizie cerebrală infantilă… Atunci, la jumătate de an.”

Larisa spune că a întrebat de ce s-a întâmplat, dar nu a primit un răspuns clar: „Te explică cineva? Nimeni n-a vrut.” I s-a spus, pe rând, că ar putea fi „din rudenii”, ceva „genetic”, iar ea a rămas cu sentimentul că a trebuit să se descurce singură, dincolo de consultațiile medicale. „Ne-a luat la evidență neuropatologul și am început cu tratament, dar noi nu ne-am lăsat numai în baza medicilor.”

A urmat o perioadă lungă în care a încercat tot ce credea că ar putea ajuta. Vorbește despre o femeie din Obreja, cunoscută pentru terapii „prin mâini”, și despre drumuri făcute cu speranță: „Ea controla tot sistemul nervos… multă lume a pus pe picioare.” Spune că fiica ei a reușit să se dezvolte mental: „Mental era… era lucidă, vorbea.” Problema era în special locomotorie: „De la spate o ținea, picioarele… și mâinile… nu avea putere, nu era dezvoltat.”

„Era lucidă, dar îi era greu să trăiască între patru pereți”

În timp, Diana a început să meargă, însă „mersul era cu defect”, iar efortul o epuiza. Larisa explică de ce școala a fost un capitol complicat: „O luam când era timpul bun… când era timpul rău, profesoara venea acasă.” În sat nu aveau transport, iar deplasarea era dificilă: „Pentru ea era tot greu.”

Mama își amintește totuși că, în comunitate, copilul nu era respins: „Nu, nu… toți știau că asta-i Diana. O primea bine.” Dar și într-un sat în care lumea o cunoștea, Diana simțea limitele: „Ieșea copiii toți se jucau… ea își dorea să se joace cu ei… și mereu era încadrată: «Tu încurci».” Iar acasă, odată cu anii, stările de nervozitate au crescut: „Era nervoasă… pe măsură ce creștea, stările de nervozitate se acutizau.”

„L-am prins pe soţ în pat cu alta, la noi în casă". Veronica, mamă a trei fetițe a aflat că soțul duce o viață paralelă, de mai bine de 2 ani

Larisa spune că, deși fiica se descurca la multe lucruri de bază, rămânea dependentă de ajutor și de prezența mamei: „De îmbrăcat se îmbrăca… la baie își făcea… mânca singură, dar la deplasare o ajutam, că putea să cadă.” Și, poate cel mai greu pentru amândouă, era singurătatea: „Ea înțelegea că eu nu puteam să stau numai lângă ea… trebuia să muncesc… ea se supăra, se enerva că eu mă duc și o las și ea n-avea cu cine comunica.”

Așa a apărut discuția despre un loc unde Diana să fie între oameni ca ea: „Discutând cu rudele… mi-au zis: poate ar fi bine să se ducă într-un centru… să comunice acolo.” Larisa recunoaște că decizia a fost grea, dar spune că și fiica „se cerea”: „Hai, mămică, du-mă și pe mine acolo, că eu acolo să stau, să comunic, să am cu cine.”

„În 2009 am dus-o la centrul din Bălți. La început, condițiile păreau bune”

Momentul mutării în centru este descris cu două emoții amestecate: frica mamei și bucuria fiicei. „Greu mi-a fost… dar ea așa bucuroasă era.” Larisa spune că, în primele luni, a văzut ordine: „Baia, camera… condițiile bune… două persoane erau în cameră.” Era un centru public, iar pensia fetei intra la întreținere: „Pensia fetei era luată de centru pentru întreținerea ei.”

Apoi, viața a împins-o pe Larisa spre muncă peste hotare. După ce soțul ei a murit, ea a plecat periodic la Italia: „Mă duceam trei luni, trei luni veneam acasă.” Când revenea, o lua pe Diana acasă câte o lună: „O țineam acasă… mă duceam la dânsa permanent.” Dar, odată cu timpul, spune că a observat schimbări, iar în telefonul cu fiica apărea o frază care o urmărește și acum: „Mămică, vorbește cu domnul Andrean, medicul, că îmi dă pastile și dorm și dorm și dorm și nu mă pot duce nici la baie.”

Larisa insistă că nu vorbește din auzite, ci din ce a văzut când o lua acasă: „Când am luat-o acasă, ea era… n-avea nici putere, ca o legumă.” Spune că acasă, cu îngrijire și tratament, fata își revenea: „I-am făcut un tratament… fata mea s-a revenit.”

Și atunci a încercat să discute direct cu medicul: „Domnul Andrean… vă rog frumos, ce tratament îi dați? Schimbați-i tratamentul. Nu-i dați… ea îmi spune că îi dați ceva și doarme și doarme.” Potrivit mărturiei, răspunsul a fost calm, dar fără rezultat: „Mi-a zis că bine, bine, o să-i schimbăm.”

Drama Iuliei, o mamă din Republica Moldova care și-a pierdut fiul din neglijența autorităților. "Mamă, nu mă lăsa. Mi-au bătut fiul în spital până la moarte. L-au ținut 12 ore în morgă și au ascuns că este mort"

„A fost dusă în izolator. Eu sunam și nu știam ce i se face”

În ultimele săptămâni, povestea devine apăsătoare și fragmentată de telefoane, drumuri și promisiuni că „o să fie tot bine”. Larisa spune că, după o perioadă în care a ținut-o acasă o lună și o săptămână, a dus-o înapoi „în noiembrie”, iar ea urma să plece din nou la muncă. Pe 1 decembrie, de ziua fetei, a vizitat-o: „Am făcut foarte frumos… am poze, videouri.” Dar la scurt timp, un bărbat din centru, care o ajuta pe Diana, a sunat-o speriat: „Larisa, nu știu ce-i cu Diana… nu se simte bine.”

Mama spune că a cerut să fie chemat medicul și să fie verificată: „Vedeți, vă rog, ce are Diana… mie nu-mi place cum arată.” Acuză neglijență în primele ore: „Nici nu i-a măsurat temperatura… a lăsat-o așa până dimineață.” A doua zi, o altă doctoriță i-ar fi măsurat tensiunea și febra: „Tensiunea era foarte joasă, avea febră.” Iar apoi, spune Larisa, s-a decis izolarea: „Noi o ducem în izolator și acolo o să primească tratament.”

Din acel moment, spune ea, nu a mai avut acces real la informații: „În izolator nu mai dă voie la nimeni să intre.” Au urmat apeluri repetate către persoana care o îngrijea: „Te rog, du-te la sora medicală să întrebi cum e starea Dianei.” După o săptămână, a fost chemată ambulanța: „A venit salvarea și a luat-o pe Diana.” Larisa și fiul ei au mers la spital, dar nu li s-a permis să intre: „Stăteam în coridor… nu ne dădea voie.”

Într-un episod care a șocat-o, mama spune că fata a fost externată și trimisă înapoi la centru, iar ea a văzut urme grave: „Când o scoatem să o urcăm în salvare, avea gura foarte arsă, toată arsă.” Ajunși la centru, descrie un haos și refuzuri: „Nu vrea să ne primească… nici sora medicală nu voia să iasă… eu singură am cerut un cărucior și am dus-o.” Potrivit mărturiei, Diana a ajuns din nou în izolator: „Avea febră mare… cred că nici apă nu-i mai dădea.”

„A stat în reanimare. «Vreau acasă, mămica»… și apoi, telefonul de la 6 dimineața”

După alte agravări, Larisa spune că ambulanța a fost chemată din nou, iar Diana a ajuns iar în spital: „Nu ne-a dat voie… medicul a spus că starea ei e grea.” Mama povestește că întreba dacă trebuie cumpărate medicamente, dar primea răspunsuri minime: „Luați-i apă fără gaz.” Într-un moment, i s-a spus că urmează externarea, însă centrul ar fi intervenit și s-a făcut transferul la o altă reanimare.

Aleona, mamă a patru copii din Moldova a văzut moartea cu ochii în căsnicia cu soțul abuziv. “În a 6-a lună, soțul mi-a impus să întrerup sarcina. M-a bătut cu masa în cap până am văzut moartea”

În ziua în care au reușit s-o vadă, spune Larisa, Diana era conștientă și a avut o singură cerere: „Ne-a dat voie câte unul… fata vorbea, m-a văzut, s-a bucurat: «Vreau acasă, mămica… mămica să te iei».” Larisa i-ar fi răspuns: „Hai să ne tratăm întâi.” A urmat o altă externare anunțată în jurul sfârșitului de an, dar formalitățile au amânat plecarea, iar mama a decis, în cele din urmă, s-o ia definitiv: „Am cerut actele… am luat-o cu totul.”

Acasă, însă, starea ei era prea gravă. Larisa descrie zile în care Diana nu mânca, nu dormea, iar mama stătea lângă ea: „Dormeam lângă ea… se vedea că nu se simte bine.” Au chemat ambulanța de două ori. A doua oară, fata a fost internată, iar în timpul nopții a intrat în colaps: „Când să-i măsoare tensiunea, nu arăta nimic… pe la orele 2 noaptea a început să-și piardă cunoștința și a luat-o în reanimare.”

Dimineața care a rupt totul a venit cu un telefon: „Pe 7 ianuarie, dimineața la 6:00, ne sună medicul din reanimare că a decedat.” Larisa spune că, din acel moment, toată lupta ei s-a transformat în întrebarea pe care nu o mai poate închide: ce anume i s-a administrat și cine răspunde. „La mine mult motivul e la domnul Andrean… El mai mult i-a luat zilele de la pastilele acelea care i le dădea.”

Larisa afirmă că, după moarte, i s-ar fi spus lucruri tulburătoare: „Mi-a zis că intestinele erau găurite… supradoză. Am vrut un certificat… și n-a vrut să mi-l elibereze.” În paralel, povestește despre alte semnale primite din interiorul centrului: foști angajați care au sunat-o cu condoleanțe și întrebări, pacienți care se plâng, oameni „presați” să nu vorbească atunci când vin comisii.

În final, Larisa nu își ascunde regretul personal: „Poate da, m-am simțit vinovată… că mă duceam la muncă și n-am luat-o acasă.” Spune însă că nu mai vorbește doar despre fiica ei, ci despre ceilalți care rămân fără voce: „N-au cui să se jelui… nu-s ascultați.” Mesajul ei către autorități este direct: controale „pe neprins de veste”, discuții reale cu pacienții, nu „izolarea prin camere”, și o atitudine care să recunoască demnitatea fiecărui om.

Durerea ei nu mai poate schimba destinul Dianei, dar poate, speră ea, să aprindă măcar un semnal de alarmă. „Pe fiică oricum nu o mai întorc înapoi… dar mă doare sufletul de cei ce sunt acolo.” Iar în spatele acestor cuvinte rămâne fraza care, pentru o mamă, nu se stinge niciodată: „Vreau acasă, mămica.”