Drama Călinei, o mamă care își crește singură copiii. “Soțul m-a lăsat cu 7 copii și trăiește cu amanta în Italia. M-a bătut de am rămas fără dinți”

„Nu m-au bătut părinții. Eu niciodată n-am văzut bătaie în casa noastră”

Călina s-a născut și a crescut în satul Talmaza, în casa părinților ei. A avut parte de o copilărie simplă, fără violență, fără frică, într-o familie modestă. Tatăl a murit când ea avea 14 ani, mama câțiva ani mai târziu, iar ea a rămas singură, fără sprijin, fără protecție.

Despre copilăria ei, femeia spune pe larg: „Eu am avut o copilărie liniștită. Nu m-au bătut părinții. Eu niciodată n-am văzut bătaie în casa noastră. Nu știu cum se hotărau familiile înainte între ele, poate erau și greutăți, dar eu n-am văzut violență. N-am trăit cu frică.

Drama Iuliei, o mamă din Republica Moldova care și-a pierdut fiul din neglijența autorităților. "Mamă, nu mă lăsa. Mi-au bătut fiul în spital până la moarte. L-au ținut 12 ore în morgă și au ascuns că este mort"

Până la 14 ani, cât a trăit tata, nu știam ce înseamnă bătaia. Tata a murit de infarct la inimă. După asta am rămas numai cu mama. Mama a murit și ea peste câțiva ani, de ciroză la ficat. Am rămas singură. N-aveam pe nimeni. N-aveam unde să mă duc. Eram tânără și fără sprijin.”

După moartea mamei, Călina s-a căsătorit foarte tânără, la 18 ani. L-a cunoscut pe bărbatul care avea să-i devină soț pe când se afla la sora ei. La început, relația părea una normală. Primele luni și primii ani au fost liniștiți. Ea își amintește detaliat acea perioadă: „La început era foarte mândru, foarte frumos. Era liniștit. Doi ani am trăit cu dânsul și mă gândeam că am făcut o viață. Ne trimitea bani, mă îmbrăcam, părea om cuminte.

Eu eram tânără, nu credeam ce spune lumea. Spuneau unii că ar fi avut probleme înainte, că ar fi fost agresiv, dar eu nu credeam. Ziceam că la mine e altfel. Ziceam că m-a iubit. Nici n-am crezut vreodată că o să ajung să trăiesc ce am trăit.”

„După doi ani, a început iadul”

După primii doi ani, comportamentul soțului s-a schimbat radical. Influența mamei lui a devenit decisivă. Conflictele au apărut din nimic. Prima palmă a venit „ca din glumă”, dar foarte repede bătaia a devenit rutină.

Călina povestește cu detalii dureroase: „Prima palmă a fost parcă din glumă. Am zis că a fost o joacă. Dar după aia a început mai des. După al doilea copil deja mă bătea serios. Mă bătea pentru că voia băiat. Mă bătea că nu ajungeau banii. Mă bătea pentru că mama lui îi spunea ceva. De fiecare dată găsea un motiv. Dacă nu era motiv, îl inventa. Venea servit, venea nervos și începea.”

Drama Stelei, o femeie agresată de fostul soț care își crește singură copiii. "Soțul m-a lăsat cu un copil bolnav și trăiește cu o prietenă de familie. Socrii mă alungă din casă”

Pe măsură ce copiii se nășteau, violența devenea mai gravă. Femeia spune că nu a născut șapte copii pentru că și-ar fi dorit, ci pentru că trăia sub amenințare constantă: „Eu voiam să mă opresc. Îi spuneam că nu mai pot, că e greu, că n-avem posibilitate. El spunea că dacă nu rămân gravidă, înseamnă că umblu cu alții. Mă bătea și pentru asta. Spunea că dacă nu fac copii, înseamnă că nu sunt a lui. Ultimul copil nu l-am vrut. Mi-a fost frică. Mi-a fost frică de bătaie. Mi-a fost frică să nu mă omoare.”

„M-a bătut până mi-au sărit dinții”

Violența fizică a devenit extremă. Călina descrie bătăile cu detalii greu de citit. Era lovită cu pumnii, cu picioarele, cu coatele, de multe ori în fața copiilor. Unul dintre cele mai grave episoade i-a schimbat viața pentru totdeauna: „M-a bătut cu pumnul tare, cu piciorul. Eram toată vânătă.

Nu puteam vedea de ochi. Când a dat cu cotul, deodată mi-au sărit toți dinții din față. Toți. Am rămas fără dinți. N-am avut unde să mă duc. N-am avut pe cine să chem. Copiii erau acolo și plângeau.”

Copiii asistau neputincioși. Fata cea mare a fost martor direct la scenele de violență extremă: „Fata cea mare răcânea că tăticul vrea să o omoare pe mama. Copiii strigau: „Tăticule, dă-i pace mamei”. Dar el nu se oprea. Nu se uita la copii. Parcă nu mai vedea nimic. Parcă nu mai auzea nimic.”

Drama Ludmilei, o mamă care nu-și găsește liniștea la peste 6 luni de la moartrea fiului ei. "Le-am dat bani să-mi salveze fiul, dar ei i-au ars organele interne și l-au băgat în mormânt”

„M-a apucat de gât și am crezut că mor”

Cel mai grav episod a fost tentativa de sugrumare. Călina spune că a simțit efectiv cum își pierde viața deoarece nu a mai avut aer iar vederea i s-a întunecat: „El m-a apucat de gât și mă gâtuia. Eu nu aveam aer. Nu puteam respira. Am pus mâna și m-am gândit: gata, eu mor. Nu vedeam nimic. Capul îmi vâjâia. Fata cea mare striga. Fratele meu a intrat atunci. Dacă nu intra el, eu nu știu dacă mai eram în viață. Eu chiar am crezut că mor.”

Deși a cerut ajutorul poliției de nenumărate ori, nimic nu s-a schimbat: „Mă duceam la poliție. Scriau acolo. Îi dădeau amendă. El spunea că nu mă mai bate. Dar peste două-trei zile iar începea. Noaptea îmi era frică să dorm. Mă temeam să stau lângă el.”

Aleona, mamă a patru copii din Moldova a văzut moartea cu ochii în căsnicia cu soțul abuziv. “În a 6-a lună, soțul mi-a impus să întrerup sarcina. M-a bătut cu masa în cap până am văzut moartea”

„Ne-a ars casa și am rămas în drum”

Un incendiu a distrus casa părintească. Călina a rămas fără nimic, fără haine, fără mâncare, fără adăpost și cu șapte copii mici: „La data de 2 august ne-a ars casa. Copiii dormeau. N-am dovedit nici să-i încălțăm. I-am trasdin somn de mână și i-am scos afară. Ne-a ars tot: haine, pâine, făină. Tot. Am rămas pe drumuri cu șapte copii.”

După incendiu, s-au mutat în casa cumpărată de soț din banii munciți în Italia. Acolo însă, totul s-a terminat. Într-o zi, soacra a venit cu poliția: „Mi-au spus să-mi iau documentele și să ies din casă. Eu am ieșit cu actele în mână. Toți cei șapte copii au rămas acolo. Eu am plecat singură. N-am luat nimic.”

Drama Svetlanei, o tânără mamă care a trăit clipe de coșmar și a fost la un pas de moarte. “3 zile am fost ținută într-o pădure și violată. Unul era pușcăriaș și de la care am rămas gravidă”

„Cea mai mare durere e că nu-mi văd copiii”

Astăzi, Călina nu are voie să-și vadă copiii. Spune că durerea despărțirii este mai grea decât orice bătaie: „Doresc foarte tare ca toți copiii să fie lângă mine. Numai eu știu ce sufăr. Inima mea arde pentru ei. Mă doare mai tare decât toate bătăile. Dacă aș avea o căsuță cât de mică, aș face tot posibilul să-i iau acasă. Asta e cea mai mare dorință a mea.”

 Sunt povești care nu cer compasiune, ci atenție, care nu caută lacrimi, ci responsabilitate. Povestea Călinei nu este doar despre o femeie bătută, despre o mamă rămasă fără dinți sau despre șapte copii despărțiți de cea care le-a dat viață. Este despre ce se întâmplă atunci când violența devine rutină, iar instituțiile privesc în altă parte. Este despre cât de ușor poate fi redusă o mamă la tăcere și cât de greu îi este să-și strige durerea.