2 povești terapeutice pentru copii anxioși

1. Borcanul cu neliniști

Povestea aceasta este despre Ioana. Ioana este, de obicei, o fetiță fericită. Are o familie care o iubește, prieteni la școală și un cățel pe nume Ion. Dar în ultimul timp, nu se mai simte la fel de fericită.

Simțea că nu mai este la fel de fericită, dar nu își dădea seama de ce se simte așa. Se simțea îngrijorată și avea impresia că în orice moment s-ar putea întâmpla ceva rău. Avea o senzație de durere de burtă și de cap și câteodată se simțea chiar amețită. Apoi se simțea tristă pentru că nu știa ce trebuie să facă ca să se simtă mai bine.

Într-o zi, în timp ce se întorcea de la școală, s-a așezat sub un copac ca să se odihnească. A închis ochii și a început să asculte sunetul păsărilor. Când, deodată, a auzit pași care se apropiau de ea. Era colegul său de școală, Matei.

- Ce s-a întâmplat Ioana? Ești supărată?
Ioana a început să îi spună lui Matei că se simțea foarte îngrijorată mereu și nu știa ce să facă ca să se simtă mai bine.
- Ah, și eu m-am simțit la fel ca tine acum un an. Tocmai ce ne mutaserăm în oraș și pentru mine totul era nou – cartierul, colegii, vecinii. Mă simțeam foarte trist și îngrijorat. Dar mi-a trecut și poate te pot ajuta.
- Serios? Cum? întrebă Ioana entuziasmată.
- Păi, eu când mă simțeam prea îngrijorat, îmi puneam îngrijorările în borcanul cu neliniști.
- Ce este un borcan cu neliniști? Nu am mai văzut așa ceva!
- Borcanul meu cu neliniști este plin cu neliniștile, îngrijorările și tristețile mele. Atunci când mă simțeam îngrijorat, luam o bucată de hârtie și începeam să mâzgălesc sau să scriu ceva despre ce simțeam. Apoi împătuream hârtia aceea și o băgam în borcanul meu cu neliniști. Alteori desenam ceva foarte urât, care semăna cu un monstru și îl băgam în borcan, după care puneam repede capacul.
- Hmmm...și apoi ce se întâmpla?
- Apoi mă simțeam mult mai liniștit și eram din nou bine dispus. Aveam iar chef să mă joc și să mă distrez!
Ioanei i s-a părut foarte interesant tot ceea ce i-a spus Matei. I-a mulțumit pentru sfat și s-a dus acasă ca să caute un borcan.

În aceeași zi, Ioana le-a povestit părinților săi că în ultimul timp s-a simțit foarte nefericită și că un coleg de la școală a vorbit cu ea și a ajutat-o. Ei s-au bucurat mult că Ioana a primit ajutor și au încurajat-o să le spună și lor atunci când nu se simte bine. Ioana a spus că nu a vrut să îi întristeze și pe ei cu tristețea ei, însă părinții săi au asigurat-o că sunt alături de ea și că le poate cere ajutorul mereu.

Începând cu acea zi, de fiecare dată când era îngrijorată, Ioana punea ceva în borcan, sau vorbea cu părinții ei și chiar cu Matei. Acum se simțea mai fericită și mai liniștită și era mândră de ea că a reușit să se simtă mai bine.

Până astăzi, Ioana a descoperit și alte moduri în care își poate alina tristețea sau îngrijorarea. De exemplu, plimbările cu cățelul ei sau descoperirea unui nou hobby – dansul – o ajută în continuare să facă față zilelor mai grele.

Dacă și tu te simți îngrijorat, să nu uiți că poți să găsești o mulțime de feluri în care poți să depășești acea îngrijorare. Nu uita nici de ajutorul pe care ți-l pot oferi ceilalți. Trebuie doar să spui că ai nevoie de ajutor.

2. Monstrul din dulap

Această poveste este despre un băiețel curajos pe nume Andrei.

Lui Andrei îi plăcea foarte mult să joace fotbal. Era în echipa de fotbal a școlii și participa la fiecare campionat. Andrei era foarte talentat la fotbal și era considerat cel mai bun membru al echipei.

Într-o zi, s-a alăturat echipei un băiat nou, pe nume Sebastian. Acesta era la fel de talentat ca și Andrei și în plus, era foarte competitiv. Încă de la început, i-a spus lui Andrei că îl va întrece și va da mult mai multe goluri decât el.
Cu timpul, Andrei a început să se îndoiască de ceea ce putea să facă și deseori se simțea descurajat atunci când participa la un meci. Simțea că nu mai e la fel de bun ca înainte și începuse să fie foarte îngrijorat înaintea unui meci.

Într-una din zile, când Andrei se pregătea să meargă la școală, a deschis dulapul ca să-și ia hainele și a văzut că acolo apăruse un fel de monstruleț. Era verde și lățos, cu ochii mari și rotunzi și cu gheruțe.

- Cine ești și ce cauți aici? Întrebă Andrei mirat.
- Nu sunt suficient de bun. Echipa va pierde din cauza mea. Mă voi face de râs. Colegii mei vor fi dezamăgiți de mine.
- Ce tot spui acolo? Și tu joci fotbal?

Dar monstrulețul nu i-a răspuns. În schimb, repeta aceleași cuvinte încontinuu. Atunci Andrei a închis dulapul și a plecat la școală.

A doua zi când a deschis din nou dulapul, monstrul crescuse și parcă vorbea mai tare.

A treia zi la fel.

Până când, într-o zi, monstrul s-a făcut atât de mare, încât nu a mai încăput în dulap. Ba mai mult, avea de gând să îl însoțească la școală.

Andrei nu știa ce să mai facă. Îi era teamă că ceilalți vor vedea monstrul și îl vor considera un ciudat. Inima îi bătea cu putere, stomacul îl durea și se simțea amețit. S-a dus la mama lui și i-a spus că nu vrea să mai meargă la școală în acea zi. Mama sa a fost de acord, i-a spus să meargă în pat și a avut grijă de el tot restul zilei. I-a citit povești și s-au jucat împreună, în timp ce monstrul se uita la ei dintr-un colț întunecat al camerei.

Andrei simțea că trebuie să povestească cuiva despre monstrul din dulapul său, așa că i-a povestit mamei. I-a povestit cum s-a simțit în ultimul timp și că nu știa ce să facă ca să scape de monstru. Atunci mama lui l-a luat strâns în brațe și i-a spus că nu se va întâmpla nimic rău și că la un moment dat, monstrul va dispărea. Însă întâi trebuie să nu-i mai fie teamă de el.

Ascultând sfatul mamei sale, Andrei s-a dus următoarea zi la școală împreună cu monstrul cel verde. Văzând monstrul, copiii erau foarte curioși să-i pună tot felul de întrebări.

- Cine ești tu?
- De ce ai părul așa mare?
- De ce ai ochii așa mari?
- Ești cu noi în clasă?

Întrebările curgeau una după alta. Andrei se simțea uluit. Părea că nimeni nu se teme de monstru, ba din contră, copiilor li se părea fascinant. Acum, când se uita la monstru, i se părea că s-a mai micșorat puțin.

După câteva zile, a venit campionatul de fotbal dintre toate școlile din oraș. Andrei, împreună cu monstrul său cel verde au ajuns în sala de sport și s-au întâlnit cu Sebastian. Primul impuls al lui Andrei a fost să ascundă monstrul, însă Sebastian deja îl văzuse.

- Cine e prietenul tău? întreabă Sebastian.
- Nu știu sigur dacă e prietenul meu...nu știu cum îl cheamă.

Atunci s-a întâmplat ceva neașteptat. Sebastian își deschise rucsacul și de acolo a sărit o creatură pufoasă, de culoare roșie.

- Acesta este Miau. I-am spus așa pentru că are o voce ascuțită. Îmi spunea mereu că nu sunt bun la matematică și că mă pricep doar la sport. La început m-am speriat de el, dar apoi am început să mă obișnuiesc cu el. Devine din ce în ce mai mic în fiecare zi și acum mi se pare chiar drăgălaș, mai ales că se urcă la mine în ghiozdan în fiecare dimineață.

Andrei era foarte uimit. Nu-i venea să creadă că și Sebastian avea propriul său monstruleț. Începu să creadă că fiecare om are câte unul, dar toată lumea îi ascunde.

- Al meu îmi spune că nu mă descurc suficient la fotbal și că mă voi face de râs.
- Te descurci bine la fotbal!
- Mi se pare că te descurci mai bine.
- Uite, dacă vrei putem să facem un târg, spuse Sebastian. Eu te antrenez la fotbal și tu mă antrenezi la matematică. Ce zici?
- Sunt de acord! Mă pricep destul de bine la matematică și cred că te pot ajuta!

În acel moment, mosntrulețul verde l-a luat de mâna pe Miau, monstrulețul lui Sebastian și s-au făcut mici-mici, până au dispărut de tot.
De atunci, Andrei a învățat că toată lumea are griji, dar atunci când îți împarți grijile cu ceilalți ele devin mai mici, poate chiar dispar de tot.
Andrei a mai învățat ceva. Nu poți să fii întotdeauna cel mai bun la toate. Și e în regulă, pentru că în felul acesta ne putem ajuta unii pe alții să fim mai buni. Și cu ocazia asta, se creează prietenii neașteptate, la fel ca cea dintre Andrei și Sebastian.

Sperăm că ți-au plăcut poveștile și că ai învățat ceva din ele.