Am fost copil singur la părinți și mi-a revenit mie sarcina de a avea grijă de mama mea. Am detestat faptul că am fost nevoită să fac asta

A fi unicul copil al părinților poate fi o binecuvântare, dar și un blestem. Sunt situații în care copiii beneficiază de toată averea părinților, cu condiția de a-i îngriji la bătrânețe, iar aceasta este o povară foarte greu de dus, mai ales la maturitate, când copiii devin adulți și au familiile lor.

Este și cazul unei femei care, fiind unicul copil al părinților, a fost nevoită să aibă grijă de mama ei în ultimii ani de viață. Fiica își amintește cum în tinerețe, atunci când avea un copil de numai doi anișori și un alt copilaș în pântece, soțul ei și-a invitat soacra să locuiască cu ei.

Fiindcă cei doi se pregăteau să plece pe un alt continent, unde soțul primise o slujbă mult mai bine plătită, femeia recunoaște că nu avea nevoie să își complice mai mult viața.

Într-un final, mama s-a mutat cu ginerele, fiica ei și copiii lor

„Am bănuit că soțul meu a făcut pe masculul Alfa care știa mereu ce este mai bine pentru întreaga familie, inclusiv pentru mine. Deși nu mi-a cerut deloc părerea în această privință, atunci când mi-am spus-o, nu a contat deloc. Mama s-a mutat cu noi permanent câțiva ani mai târziu”, își amintește femeia.

Iar viața bătrânei s-a schimbat complet, trăind visul oricărui pensionar. Zilele îi erau pline de bucurie și de râsetele celor doi copilași și obișnuia să îi așteaptă îi aștepte când veneau de la școală cu gustări.

„Din păcate, afecțiunile cronice cu care se confrunta mama ne-au schimbat complet ca familie. Fiind diagnosticată cu diabet, avea nevoie mereu să i se ia glicemia, să își ia medicamentele, iar vederea îi scădea din ce în ce mai mult. Având și un istoric negativ la ortopedie și foarte multe căderi la activ, orice oscior rupt însemna o recuperare lungă.

Eu personal am încercat să urc pe scara ierarhică a carierei mele în marketing, dar boala mamei mele m-a împiedicat. De cele mai multe ori, plecam de la birou direct la centrul de reabilitare și întârziam prepararea cinei întregii familii, doar să ca să stau câteva zeci de minute cu ea.

Atunci când era acasă, în weekenduri, o ajutam să facă duș și eram la rândul meu jenată de goliciunea ei. Deși am fost un copil vulnerabil, acum ea era cea vulnerabilă și rolurile se schimbaseră. Disconfortul ei se putea simți de la distanță”, declară fiica.

Generația "Sandwich". Cum își împart timpul oamenii care își cresc copiii și au grijă de părinții lor vârstnici

„Fiind singurul copil eram responsabilă pentru îngrijirea mamei mele”

Fiica își amintește cum, atunci când fetele aveau vârsta de 14 și 18 ani, iar ea doar ce împlinise 46 de ani, și-a pierdut soțul. Atunci chiar a devenit responsabilă pentru întreaga familie și în plus a trebuit să aibă grijă de mama ei. De cele mai multe ori gândurile nu îi dădeau pace nici măcar noaptea și se îngrijora din cauza viitorului incert familiei și al modului în care ar fi gestionat finalul vieții mamei.

„Am aflat că nu eram singură în toată situația aceasta. Un studiu efectuat de PEW în anul 2018 a ajuns la concluzia că numeroase persoane care aveau grijă de părinții lor se plângeau că dormeau cu cel puțin 20 de minute mai puțin pe zi, decât în perioadele când nu trebuiau să aibă grijă un adult”, susține ea.

Din păcate, după o ședere la centrul de reabilitare, medicii i-au spus fiicei că se formase un cheag de sânge la piciorul mamei și trebuia să îi administreze injecții anticoagulante.

„Eu nu sunt asistentă! Am strigat în mintea mea simțind fiecare împunsătură de ac pe care i-l înfigeam în abdomen”, își amintește ea.

Copilul nu-l faci ca să îți aducă un pahar de apă la bătrânețe

„Spre finalul vieții, am mutat-o pe mama la un azil”

„Din păcate, spre finalul vieții mama avea probleme de memorie și suferea de incontinență urinară. Am fost nevoită să iau decizia de a o muta într-un azil, unde avea să fie îngrijită foarte bine. În prima zi în care a ajuns la azil, un bărbat asistent a venit s-o ajute pe mama să se dezbrace, să meargă la toaletă și să o pregătească pentru culcare”, punctează ea.

Iar în mintea fiicei tronau remușcările și gândurile negative care îi spuneau că este numai vina ei pentru că mama a ajuns să fie ajutată de un bărbat.

Câteva luni mai târziu, femeia a început să nu mai mănânce. Deși cadrele medicale de la azil o asigurau că este o etapă perfect normală la finalul vieții fiecărui om, fiica nu puteaa fi împăcată cu acest lucru.

„Desigur că aveam opțiunea să aleg ca mama să fie hrănită cu ajutorul unor tuburi, dar am aflat că de regulă aceste măsuri nu îi prelungesc prea mult viața pacientului.

Mama a murit în pace la un an după ce a fost martoră momentului în care m-am recăsătorit cu un bărbat pe care îl iubea din tot sufletul ei. În timp, am mai scăpat de sentimentul de vină și știu că am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru a-i arăta mamei iubirea și compasiunea de care avea nevoie”, concluzionează femeia.

Din păcate, finalul vieții pentru fiecare persoană în parte este imprevizibil. Cert este că toți trecem prin aceleași provocări. Iar în situația în care în familie există un singur copil, povara îngrijirii părinților îi revine exclusiv.