De ce ador faptul că mama mea este o bunică atipică

Inițial, o bunică nu a fost deloc dornică să se implice în creșterea nepotului ei

Stând de vorbă cu „Business Insider”, o mamă de peste hotare nu s-a ferit să spună că propria ei mamă a fost mai încântată să se ocupe de un câine decât să o ajute cu îngrijirea unui bebeluș:

„În ultima parte a sarcinii mele, în urma unui control de rutină s-a hotărât să fiu internată și să nasc prin cezariană de urgență. Atunci am sunat-o pe mama mea și am rugat-o să se ocupe de animalele noastre de companie. Pot spune că ea a fost dintotdeauna precum „o bunică” pentru câinii mei și mereu a fost încântată să se ocupe de dachshund-ul nostru. Până și în prezent continuă să-și adore cana pe care scrie „Îmi iubesc nepotul-câine”.

Desigur, speram să fie la fel de entuziasmată și când am venit acasă cu fiul nostru- primul ei nepot. Însă încă din primele minute de la sosirea noastră, ea a dat năvală la ușă și mi-a zis că avea nevoie să doarmă în patul ei. Am fost șocată și dezamăgită deopotrivă.

Îmi imaginam că vom fi pe aceeași lungime de undă; că mai degrabă se va angaja să fie bunică decât să se ocupe de un câine și că nu se va distanța de noi. În schimb, ea a acționat așa cum știa, prin urmare a refuzat să schimbe scutece și să se ocupe de nepotul ei până când acesta nu se obișnuia să utilizeze olița”. 

Bunica a fost dintotdeauna atipică

Continuându-și confesiunea pentru sursa citată, mama a explicat că își imaginase faptul că bunica o să vrea să petreacă din ce în ce mai mult timp cu nepoții ei. În schimb, a preferat să-și vadă de programul ei:

„Gândindu-mă la conversațiile pe care le-am avut cu mama mea, îmi dau seama că niciodată nu am discutat despre ce fel de bunică mi-aș fi dorit să fie. De altfel, mă așteptam să fie extrem de afectuoasă, să fie așa cum sunt bunicile originare din India. Spre exemplu, îmi imaginam că va planifica diverse activități, că va pregăti dulciuri alături de copiii mei și că, uneori, va avea grijă de ei.

În realitate, aveam parte de o bunică foarte ocupată, foarte implicată în viața comunității, fiind preocupată mai ales de rolul pe care îl avea în trupa ei de teatru. Ne vizita, dar stătea la noi o oră-două și, de obicei, vizita avea loc când își făcea drumurile ei. 

Pe atunci nu m-am gândit că, peste câțiva ani, îmi voi da seama că este exact bunica de care are nevoie fiul meu”. 

De ce este încântată de faptul că fiul ei are parte de o bunică atipică

Cea care s-a confesat pentru sursa menționată nu a ezitat să spună că fiul ei a avut de mic anumite dificultăți în ceea ce privește interacțiunile sociale și, în final, a primit un diagnostic. Din fericire, ori de câte ori bunica lui vine în vizită, copilul se simte în largul său, ceea ce o face fericită și recunoscătoare:

„Încă din primii ani de viață ai copilului nostru, am sesizat la el comportamente care ne-au îngrijorat. Chiar și cele mai banale interacțiuni sociale aveau impact asupra sistemului său nervos și, de aceea, devenea foarte temător și chiar avea atacuri de anxietate. Am solicitat ajutorul uni specialist și până la urmă am primit un diagnostic. În toată această perioadă, mama mea venea la noi în vizite scurte.

Una dintre modalitățile prin care am reușit să ne adaptăm reacțiilor sistemului nervos al fiului nostru era să diminuăm cât mai mult contactul său cu diverse experiențe. Îi era greu să facă distincția între ceea ce reprezenta într-adevăr o amenințare și ceea ce nu reprezenta așa ceva, așa că știam că era necesar, cel puțin pentru o perioadă, să-i reducem numărul interacțiunilor și deciziilor cu care se întâlnea.

De pildă, ajunsesem să ne obișnuim cum să reacționăm când cineva îl asalta cu întrebări, când insista să se implice într-o activitate sau când pur și simplu i se va invada spațiul personal. Chiar și simplele vizite în familie sau la prieteni necesitau „o logistică” specială- diferite strategii, anticiparea nevoilor emoționale și asigurarea unei cantități suficiente din gustarea sa obișnuită pentru drumul de întoarcere spre casă pentru a evita o criză emoțională.

Prietenii și alte persoane apropiate se chinuiau să anticipeze și să înțeleagă noua noastră strategie de parenting, de disciplinare și de stabilire a interacțiunilor cu fiul nostru. De altfel, mai multe persoane ne-au luat la întrebări. Mama mea se comporta însă ca de obicei. 

Chiar și în prezent, când vine pe la noi- de obicei aducând gustarea preferată a fiului meu- îl lasă să-i spună cum ar vrea să petreacă timpul împreună. Adesea nu fac altceva decât să stea pe canapea, să se uite la televizor, să ia o gustare și apoi ea pleacă. Practic, pot spune că ea face toate lucrurile pe care le consideram insuficiente pentru fiul meu în primii ani ai copilăriei. În plus, m-am temut că abordarea ei îi va îndepărta unul de celălalt, că nu vor reuși să se conecteze. În realitate, modul în care a acționat dintotdeauna a fost perfect pentru a se conecta cu el.

Ori de câte ori mama mea este alături de fiul meu, el se relaxează. Din acest motiv, îi voi fi mereu recunoscătoare pentru că nu este bunica tipică pe care o doream”.

Mama mea nu a fost făcută să fie părinte, ci bunică, și asta mă doare și mă bucură în același timp