Am început să am grijă la alimentația mea de când aveam șase ani. Atunci a început relația mea nesănătoasă cu mâncarea

Bianca Geica - Redactor Senior

Am început să controlez toate aspectele legate de alimentație încă de la vârsta de șase ani. Îmi amintesc foarte bine cum prietenii mei se uitau ciudat la mine la mine, la ora de masă de la grădiniță, în timp ce mestecam și scuipam mâncarea. Aveam o teamă inexplicabilă de mâncare. Mă rog, nu de mâncarea în sine, ci de faptul că ar putea fi contaminată și că astfel mi-ar putea face rău.

Nu-mi amintesc cum am dobândit această teamă, dar a fost cam în aceeași perioadă în care a existat mult haos acasă, haos pe care nu îl înțelegeam. Aceea a fost și perioada în care am început să cred că sunt „defectă”.

Mă pedepseam singură prin faptul că eram foarte atentă la ce mâncam

Părinții mei deveneau adesea atât de frustrați de anxietatea mea încât țipau, ceea ce mă făcea să mă simt ca și cum ar fi fost ceva în neregulă cu mine. Mă gândeam că ar trebui să fiu pedepsită pentru că mă simțeam atât de vinovată. M-am pedepsit singură prin faptul că îmi controlam alimentația. Eram atentă la fiecare îmbucătură și alegeam cu atenție fiecare aliment care intra în organismul meu, astfel încât să pot fi împăcată cu mine însămi pentru acea zi. În funcție de ce mâncam într-o zi, determinam ce urma să mănânc la următoarea masă. Asta dacă se mai întâmpla să mănânc. Fiindcă eram, de asemenea, foarte conștientă de corpul meu.

Cei din familia mea făceau deseori comentarii despre felul în care arătau alte persoane, pe care le considerau „prea grase”, iar asta mă făcea să mă îngrijorez că vor râde și de mine.

La vârsta de opt ani am început să fac jogging în jurul casei, numărând pașii în minte, de teamă să nu mă îngraș. În copilărie, nu am prezentat efecte secundare fizice ale tulburării de alimentație și nu am spus niciodată nimănui despre aceste gânduri, deoarece nu am vrut să fiu judecată.

În ciuda a tot ceea ce se întâmpla acasă, am fost o elevă și o gimnastă dedicată și am vrut mereu să fiu perfectă, așa că autocritica era constantă. Se părea că nu puteam fi niciodată suficient de bună.

Cum mi-am dat seama că am o tulburare de alimentație

În primul an de liceu, am început să prezint semne fizice ale tulburare de alimentație. Aveam antrenamente zilnice de gimnastică și am început să mă antrenez din greu pentru a pierde în greutate. Apoi am început să număr obsesiv caloriile. Doar la asta mă gândeam.

Tatăl meu a observat și a avut o discuție cu mine despre nutriție, așa că am început să mănânc pentru a căpăta energie pentru sport. Dar eram încă atât de conștientă și mă temeam de propriul meu corp. Am început să merg la un terapeut, pe care îl văd și astăzi, și am petrecut un an participând săptămânal la ședințe.

Cu timpul, am devenit atât de frustrată pentru că nu puteam să mă pun frână comportamentului meu toxic vis-a-vis de mâncare, așa că am mințit și am spus că mă simt mai bine pentru a nu mai merge la terapie. Am presupus că voi trece peste asta. Acasă era, de asemenea, foarte stresant și mă simțeam atât de nelalocul meu. M-am descărcat pe mine însămi prin alimentație și automutilare și am dezvoltat depresie și gânduri sinucigașe.

Am absolvit liceul și am reușit să trec prin cea mai mare parte a facultății fără să devin instabilă. Cu toate acestea, eram în primul semestru când a început Covidiul și am fost forțați să facem cursuri pe Zoom pentru restul anului școlar. Am fost foarte stresată și am început să recidivez.

Cum a început călătoria mea spre vindecare

Nouă luni mai târziu, am renunțat la facultate pentru că nu puteam să-mi mențin notele, deoarece tulburarea mea alimentară îmi ocupa tot timpul și energia. Eram mereu epuizată, iritabilă și izolată, așa că experiența mea universitară nu a fost, din păcate, una tipic distractivă. Acum regret foarte mult acest lucru.

La începutul anului 2021 am reînceput terapia, iar până în noiembrie echipa mea de tratament s-a extins pentru a include un dietetician, deoarece indicele meu de masă corporală scăpase de sub control. Am luat ceva în greutate în timp ce îmi vindecam relația cu mâncarea și cu corpul meu. În acel moment am fost diagnosticată cu sindrom de stres post-traumatic complex, care se împletea foarte bine cu anorexia mea.

În ianuarie 2022, am fost forțată să urmez mai mult tratament după ce am ajuns la spital de mai multe ori într-o săptămână din cauza malnutriției. Aș dori să notez că în acele momente, în timp ce eram pe moarte, țipând că vreau să mor pentru că eram atât de nefericită, încă nu credeam că am o problemă.

Nu voiam să cred că eram bolnavă

Mă întristează incredibil de mult gândul că am fost atât de bolnavă și nu voiam să cred asta. Eram cu iubitul meu de aproximativ o lună în acel moment și m-am simțit atât de vinovată că a trebuit să asiste la acest episod din viața mea. Am petrecut trei luni într-un program de spitalizare parțială și într-un program ambulatoriu intensiv, apoi, în iunie, am fost trimisă la un tratament rezidențial. Am petrecut trei luni în două spitale diferite și m-am întors la programul de spitalizare parțială la începutul lunii septembrie.

Am început să mă lupt foarte mult cu dismorfia corporală și cu tulburarea alimentară. Am fost externată brusc la mijlocul lunii octombrie, în timp ce mă aflam într-un spațiu mental dificil. Experiența mea în rezidențial a fost dificilă, deoarece un lucru care îmi declanșează sindromul de stres post-traumatic complex este sentimentul că sunt prinsă într-o capcană.

Rezidențialul a fost stresant, deoarece trebuia să renunți complet la orice autonomie și să ceri voie să faci orice, inclusiv să folosești baia, unde trebuia să arăți personalului toaleta înainte de a trage apa. Dacă nu urmai întocmai programul impus de specialiști, nu aveai voie să ieși afară. Acest cadru este ceea ce m-a ajutat să mă restabilesc în cele din urmă în greutate după luni de zile de tratament formal.

Acum sunt acasă, nu sunt într-o situație grozavă, dar iau lucrurile pas cu pas. M-am luptat cu depresia, așa că a fost dificil să găsesc motivația de a avea grijă de mine.

Voi scăpa vreodată de tulburarea mea alimentară?

Anorexiei îi place să folosească acest lucru ca scuză pentru a-mi restricționa aportul și este o luptă zilnică pentru a acționa împotriva acestor impulsuri. Uneori am impresia că nu voi scăpa niciodată de tulburarea mea de alimentație, dar asta nu mă va împiedica să lucrez pentru a-mi atinge obiectivele.

Sunt atât de norocoasă că am un sprijin imens din partea prietenului meu. În multe zile fac alegerile corecte doar pentru el, deoarece eu nu cred că merit sănătate și fericire.

Mi-ar plăcea ca oamenii să știe că este în regulă să te lupți și să ceri ajutor. În ceea ce privește tulburările de alimentație, acestea nu sunt discriminatorii; oricine poate dezvolta una în orice moment al vieții.

Tulburările de alimentație nu au legătură cu greutatea. Sunt mecanisme de adaptare nesănătoase folosite pentru a face față emoțiilor dificile. O tulburare alimentară devine o dependență și este atât de greu de oprit, și poate fi mortală.

Ceva ce învăț încet-încet este că viața înseamna mai mult decât o tulburare de alimentație.

Citește și:

Surse foto: kidspot.com.au

Surse articol: Articol tradus și adaptat după materialul „My unhealthy relationship with food started when I was 6, but I was in denial”, publicat pe site-ul Kidspot.com.au.

Noutăți de la Qbebe

Înscrie-te la newsletter-ul Qbebe și primești ultimele noutăți.

Va rugam sa completati campurile necesare.

    Alte articole care te-ar putea interesa

    Sora mea a început să-şi alăpteze fiul de șase ani, la o cină în familie!
    Sora mea a început să-şi alăpteze fiul de șase ani, la o cină în familie!

    O femeie a dezvăluit, pe o reţea de socializare, faptul că sora ei continuă să-şi alăpteze fiul de șase ani. Intenţia celei care a făcut postarea este să afle puncte de vedere cu...

    Fiica mea a fost rapită din spital cand avea 3 zile. Am găsit-o dupa 17 ani, însă coșmarul abia a început
    Fiica mea a fost rapită din spital cand avea 3 zile. Am găsit-o dupa 17 ani, însă coșmarul abia a început

    Privindu-și fiica nou-născută, tânăra mămică Celeste Nurse a simțit un val de dragoste și s-a gândit cu emoție la frumoasa cameră pe care o decorase pentru fetița ei...

    Abuzul a durat de când aveam 8-9 ani, până la 15-16 ani. De sute de ori. Mama mea a știut, dar nu a făcut nimic
    Abuzul a durat de când aveam 8-9 ani, până la 15-16 ani. De sute de ori. Mama mea a știut, dar nu a făcut nimic

    Confesiunea de mai jos este scris de Loredana Latiș, o victimă a abuzurilor sexuale suferite în copilărie. A decis să vorbească public despre umilințele îndurate din partea...

    Cumnata mea dă vina pe mine pentru că fiica mea de 9 ani a intrat la pubertate
    Cumnata mea dă vina pe mine pentru că fiica mea de 9 ani a intrat la pubertate

    O mamă a povestit șocul pe care l-a avut după ce cumnata ei a acuzat-o că fiica ei de 9 ani „a intrat cam devreme la pubertate”. Scriind sub anonimat pentru Kidspot, femeia...

    Sora mea mă ignoră tot timpul, mai puțin atunci când are nevoie de ceva
    Sora mea mă ignoră tot timpul, mai puțin atunci când are nevoie de ceva

    „M-am săturat ca sora mea să mă ignore și să mă bage în seamă atunci când are nevoie de ceva!”, scrie o femeie de peste Ocean, sătulă până peste cap...

    Ce i-am răspuns unei rude atunci când a zis că fiica mea este supraponderală
    Ce i-am răspuns unei rude atunci când a zis că fiica mea este supraponderală

    Ridicați mâna dacă, în perioada sărbătorilor, o rudă a făcut o remarcă despre greutatea copiilor voștri din cauza căreia încă mai clocotiți de nervi! Să faci pe...

    Am chemat poliția când nu a venit nimeni să ia copilul de care aveam grijă când programul de bonă s-a terminat
    Am chemat poliția când nu a venit nimeni să ia copilul de care aveam grijă când programul de bonă s-a terminat

    Chiar dacă alegi să ajuți pe cineva, când persoana respectivă nu dovedește că este responsabilă și că nu se poate ține de cuvânt trebuie să ie măsuri. Așa a procedat...

    © 2023 Qbebe