Am renunțat la jobul meu foarte bine plătit pentru a sta acasă cu copiii mei și simt că acum am evoluat mai mult ca niciodată

În calitate de director la o agenție de publicitate și apoi la un start-up de succes, am călătorit des - uneori chiar cu un avion privat al companiei - și am creat legături cu celebrități și persoane influente. Evoluasem ca lider. În schimb, mi se părea că toți cei din cercul meu credeau că drumul maternității îmi va diminua statutul profesional și capacitatea de a rămâne interesată și interesantă.

Am avut privilegiul de a putea decide dacă să lucrez sau nu în schimbul unui salariu atunci când copiii mei erau mici. După șapte ani în care m-am concentrat pe creșterea a doi copii și mi-am folosit orele de lucru pentru a lansa un proiect pasional numit „Mother Untitled”, pot spune cu mâna pe inimă că alegerea mea, de a renunța la jobul meu full-time pentru a sta acasă cu copiii, mi-a permis să evoluez mult mai repede decât am făcut-o într-un deceniu, la birou.

Cred că este timpul ca lumea să respecte părinții care își mută atenția spre viața de familie nu numai pentru contribuția lor la cămin, ci și pentru evoluția lor ca indivizi.

Am învățat să am încredere în instinctele mele

În calitate de tânăr angajat care se străduia să avanseze într-un mediu corporatist, știam că simpatia este o piesă critică a puzzle-ului de promovare. Am știut cum și cu cine să vorbesc și cum să-mi abordez munca fără a sublinia „defectele” din sistemele interne sau din deciziile managerilor mei. Pe atunci, am considerat acest dans corporatist o abilitate de afaceri: compromisul.

Maternitatea a avut și momente de compromis, dar mi-a cerut în principal să ies din zona mea de confort. Pe măsură ce mi-am asumat responsabilitatea pentru toate detaliile vieții noastre, am învățat cum să ascult opiniile altora și să verific cu mine însămi dacă aceste opinii erau valoroase.

I-am dat fiului meu lapte praf cu încredere, fără să cer validare de la cei din jur. Am refuzat invitațiile la întâlniri de joacă care ar fi putut să ne încurce programul, chiar și atunci când aceste invitații veneau de la membrii iritați ai familiei extinse. Am învățat că judecățile altora reflectau propriile experiențe și aveau prea puțin de-a face cu ceea ce funcționa pentru copiii mei sau pentru mine.

Am stăpânit arta prioritizării și recalibrării nemiloase a priorităților

La serviciu, am trăit în funcție de notificările din Outlook care îmi spuneau unde trebuie să fiu și când. În mod similar, sistemul de ore facturabile al companiei mele îmi arăta ce proiecte să prioritizez. Între aceste două construcții, operam aproape pe pilot automat.

În schimb, copiii mei au sosit fără un calendar stabilit sau liste de prioritizare. La fel ca mulți alți părinți, am învățat să construiesc un program care să scoată la iveală ce e mai bun din familia mea. Abia în calitate de părinte mi-am dat seama că pot - și ar trebui - să-mi structurez ziua pentru a mă adapta la creșterile și scăderile naturale ale energiei noastre.

Am luat măsuri, cum ar fi să-mi aloc câteva minute în fiecare seară pentru a pregăti un proiect artistic sau materiale pentru dimineață următoare. Diminețile pot părea cele mai lungi cu copiii mici; construirea rutinei noastre în jurul unei activități practice a dat copiilor mei și mie un sentiment de predictibilitate și realizare - și a făcut ca timpul să treacă mai repede.

Copiii mei sunt acum de vârstă școlară și nu mă deranjează schimbarea rutinelor noastre pentru a face față noilor etape de dezvoltare. În maternitate, am invățat că pot și este bine să fii flexibil.

În sfârșit mi-am văzut clar punctele forte și punctele slabe și am luat măsuri pentru a mă schimba

Niciodată nu m-am dus „cu toată ființa” la birou, când lucram ca director de marketing. Mereu mi-am limitat problemele profesionale la birou și niciuna nu m-a afectat în profunzime, făcându-mi ușor să-mi păstrez calmul. Dar când am devenit mamă cu normă întreagă, iar locul de muncă și căminul meu s-au unit, granițele interne au dispărut. Când mă simțeam copleșită, calmul care îmi venea atât de natural la birou nu părea să își facă apariția și acasă.

După săptămâni întregi în care am ridicat constant tonul și mi-am făcut griji cu privire la modul în care acest lucru îmi va influența copiii, am decis să acționez. Am ales cărți pe care să le citesc, am ascultat podcast-uri despre femei și furie, m-am înscris la o terapie cognitiv-comportamentală și, încet-încet, am început să înțeleg rădăcinile unei lupte de o viață cu reactivitatea în relațiile mele cele mai profunde. Încet, dar sigur, țipetele mele s-au diminuat, dar munca a continuat. Dorința de a fi o persoană mai bună este mereu prezentă.

În aceste zile, trei cărți stau pe noptiera mea: „Cele patru acorduri”, de Don Miguel Ruiz, care este un ghid de recuperare a puterii personale; „Esențialismul”, de Greg McKeown, care te învață cum să te concentrezi pe ceea ce contează; și „Mânia”, de Thich Nhat Hanh, plină de învățături despre calmarea emoțiilor. M-am sprijinit pe aceste cărți pe măsură ce am lucrat pentru a face față criticilor oamenilor, pentru a-mi îmbunătăți prioritizarea și pentru a-mi înfrunta furia.

Înainte de a avea copii, nici măcar nu aș fi pus piciorul raionul de dezvoltare personală din biblioteci. Acum păstrez aceste cărți lângă patul meu, ca un memento zilnic că cei care se opuneau cu ani în urmă s-au înșelat.

M-am dezvoltat mai mult în ultimii ani, de când stau acasă cu copiii, decât și-ar fi putut imagina oricine, inclusiv eu!