Asa se comportă toate mamele sau soția mea doar inventează lucruri? Pentru că eu m-am săturat

Nu au devenit părinți la scurt timp după ce s-au căsătorit

Un tată a povestit, pentru „Silent Beads”, că soția sa nu a rămas însărcinată cu ușurință. A fost nevoie de câțiva ani până când s-a întâmplat așa, iar vestea cea mare a fost primită cu mult entuziasm:

„...Îi era teamă, nu mai avea speranță: „Dacă nu se va întâmpla deloc? Dacă noi suntem cei care avem probleme? Dacă destinul nostru este să nu avem copii?”

Pentru a încerca să găsim un răspuns, ne-am adresat unui specialist. După ce am trecut prin diverse teste, ne-a spus: „Mergeți acasă și încercați să concepeți zilnic, timp de o lună. Ar trebui să reușiți până la finalul lunii. Din moment ce vă doriți atât de mult să aveți un copil, nu trebuie să pierdeți nicio zi. Din punct de vedere medical, sunteți bine amândoi. Nu vă mai faceți griji. Trăiți ca și cum nu v-ați gândi la sarcină. De obicei se întâmplă când te aștepți mai puțin. Eliberați-vă și veți vedea că la un moment dat va fi așa cum vă doriți.”

La două luni de la vizita la medic, a rămas însărcinată. S-a bucurat enorm. Nu am cuvinte să spun cât de mare a fost fericirea din ziua în care a făcut testul de sarcină și am văzut că era pozitiv. Sărea în sus de bucurie. Și-a luat o zi liberă de la serviciu ca să putem sărbători. Râdea tot timpul și toată veselia din casă se datora faptului că reușise să rămână însărcinată.”

A sesizat modificări radicale în comportamentul soției sale în perioada sarcinii

Bărbatul a dezvăluit, pentru sursa citată, că încă din primele luni de sarcină soția sa își schimbase comportamentul și că nu mai voia să facă nicio treabă prin casă:

„După două luni, a renunțat să mai facă vreo treabă acasă. Dacă era nevoie de curățenie, spunea: „Nu pot să fac asta din cauza prafului. Știi că este dăunător în sarcină.” Dacă trebuia să gătească, găsea un motiv să nu se implice nici în această activitate. Nu mai voia nici să spele rufele întrucât spunea că mirosul de săpun sau detergent îi provoca greață. Nu m-am plâns de nimic. Orice nu făcea ea, mă apucam eu să fac. Am gătit pentru ea, am făcut curățenie, am spălat rufele și am mers la cumpărături. 

Când a ajuns în cea de-a șasea lună de sarcină, nu s-a mai atins de nimic din casă. Singurele ei preocupări erau să se uite la televizor și să-și petreacă timpul cu telefonul, că doar femeile însărcinate nu trebuie să fie stresate.” 

Lucrurile s-au agravat după nașterea copilului

Proaspăta mamă a continuat să nu facă deloc treburi casnice, mizând doar pe ajutorul mamei sale, al unei femei care avea grijă de copil și pe cel al soțului ei. Iată ce a dezvăluit acesta pentru sursa citată anterior:

„Soția mea nu avea probleme de sănătate. Într-o zi i s-a rupt apa și am dus-o la spital. A născut chiar în acea seară și a doua zi ne-am întors acasă. Mama ei a venit la noi ca să ne ajute. Când ea era prin preajmă, soția mea lăsa toată treaba pe umerii ei și ai mei. Soacra mea nu se simțea în largul ei când mă vedea și pe mine făcând diverse treburi. Dacă mă vedea măturând, venea la mine și îmi lua mătura din mână. Dacă făceam curățenie prin baie, îmi spunea: „Lasă treaba asta în seama mea, o să mă ocup de ea când termin aici.” Uneori nu o ascultam. Continuam să văd de ceea ce începusem, în timp ce ea își termina treburile ei.

Copilul nostru avea trei luni când mama soției mele a plecat din casa noastră. În apropiere de noi locuiește o femeie la care îl lăsăm când mergem la serviciu. Soția mea vine mai devreme de la muncă și trece pe la ea ca să ia bebelușul. Când ajunge cu el acasă, se petrec lucruri pe care nu le înțeleg. Nu mai face nimic. Copilul nostru stă la ea în brațe, în timp ce ea îmi dă diverse porunci: „Adu-mi biberonul.” „Mi-am uitat telefonul în geantă, adu-l tu aici.” „Mi-ai adus deja geanta. Însă ar fi altceva de care aș avea nevoie.” „Nu mai avem pâine, du-te și cumpără și pregătește-mi și mie un ceai.” 

Toată noaptea mă trimite peste tot, de parcă aș fi servitorul ei. În zori, când fetița noastră se trezește, îmi spune: „Mergi și ia-o în brațe. Simte nevoia să fie plimbată.” Pe timpul zilei, o ține în brațe și nu face nimic. Dimineața devreme, când nu mai este nimic de făcut, micuța devine responsabilitatea mea. 

La un moment dat, am simțit că nu mai rezist și am răbufnit: „Această atitudine a ta a început încă din primele două luni de sarcină. Nu am zis nimic, am ținut cont de situație. Pe tot parcursul sarcinii, nu ai făcut nicio treabă prin casă. Acum, că avem un copil, vrei să lași totul în seama mea? Așa nu merge. Ieși din starea de vacanță și asumă-ți responsabilitățile.

Răspunsul ei a fost: „Îndrăznești să te plângi? Știi cum este ca timp de nouă luni să-ți porți copilul în pântec? Ai trecut prin asta? Ai habar cât de mult stres și cât de mult disconfort există în perioada sarcinii? M-am confruntat cu toate acestea și tu ai pretenția să mai fac și treburi casnice? Tu ce ai de făcut?”

În loc să avem o conversație, am avut un schimb dur de replici. Nu era dispusă să mă asculte și nici eu nu voiam să țin seama de ceea ce susținea ea. Am mers la culcare fără să rezolvăm nimic. A doua zi dimineață am plecat la serviciu.

Era acasă când m-am întors. Peste tot erau împrăștiate scutece murdare, iar bebelușul dormea. Atunci am întrebat-o: „Așa lași tu scutecele folosite?” Ea mi-a răspuns: „Dacă te deranjează, adună-le și aruncă-le la gunoi.” Asta am făcut.

Când bebelușul se trezește noaptea și plânge, îi zic: „Nu auzi că plânge?” Replica ei va fi: „Dacă te deranjează, mergi să îți calmezi fiica.” Nu gătește și nu se ocupă de curățenie, iar argumentul este: „Dacă nu îți convine, ocupă-te tu de asta.”

Soția mea stă toată ziua cu bebelușul în brațe când acesta doarme. La sfârșit de săptămână, când spăl rufele, îmi aruncă lucrurile ei în mașina de spălat și îmi spune să i le spăl.

Lucrul care mă deranjează este că folosește mereu copilul drept scuză ca să nu facă nimic, dar procedează așa numai când acesta nu plânge. Dacă începe să plângă, soluția este să-i dea să mănânce. Dacă nici atunci nu se liniștește, nu mai vrea să aibă grijă de el. Atunci devine grija mea. 

Am discutat despre toate acestea. Ne-am certat. M-am plâns și părinților ei, care mi-au zis să discut cu ea. Soacra mea a stat iar cu noi două luni, dar lucrurile nu s-au schimbat.

Mă gândesc să plec de acasă, dar nu mă îndur de copil. De altfel, el este singurul motiv pentru care mai stau cu soția mea. Oare ce se întâmplă de fapt? Oare așa se comportă proaspeții părinți? Greșesc eu cu ceva?”