Fiica mea e o mincinoasă și mi-am dat seama că de la mine a moștenit asta

Pentru că odată ce se va întâmpla asta, nu voi mai avea încredere în nimic. Fiecare semn de oprire, fiecare dată de expirare și fiecare extras de cont bancar îmi vor părea o farsă. Pentru că fără să știu adevărul despre fiica mea, nu pot să știu adevărul despre nimic.

Dar știți care e secretul meu? Și eu sunt o mincinoasă!

Sau am fost! O mare parte din viața mea! Îmi amintesc momentul în care mi-am dat seama că am avut un cuvânt de spus în ceea ce privește realitatea pe care o va trăi altcineva. Că îmi puteam sculpta propriul meu colțișor secret sub așteptările celorlalți și că puteam exista în acel spațiu delicios și suveran.

Citește și: Ce faci când copilul te minte

În clasa a doua, am mințit prima dată: Ceream să merg la baie și apoi mă plimbam pe coridoare, dincolo de ușile galbene pentru FETE și BĂIEȚI și de fântâna metalică pentru spălarea mâinilor. Urcam scările și, cu fiecare pas, simțeam medalia libertății mele autoproclamate, protejată de beneficiul îndoielii fiecărei persoane pe lângă care treceam. Nimeni nu s-ar fi gândit că un copil de 8 ani ar îndrăzni să se plimbe aiurea pe coridoare, fără un scop anume. Eram acoperită. Mergeam la toaletă!

Într-o zi, i-am spus lui Jeremy Spitzer (un coleg de clasă mic de înălțime, foarte răutăcios) noul meu „stil de viață”. El s-a uitat la mine uimit: „Ce?!”, a răcnit, părând mai degrabă o bătrână furioasă decât un băiețel de 8 ani. „Vrei să spui că nu te duci la baie?”. „Nu”, i-am spus, crezând că îmi va mulțumi pentru că i-am deschis calea către un nou sens al vieții. Următoarea dată când m-am întors din excursia mea „secretă” pe coridoare, profesoara mă aștepta pe hol, cu mâna-n șold și cu piciorul bătând în podeaua de vinil. Fusesem prinsă cu minciuna! După ce mi-a scăzut ritmul cardiac, lecția fusese învățată: minciunile sunt ca guma de mestecat. Nu ar trebui să fie împărtășite!

Privind în urmă, instinctul meu este să mă clasific ca fiind o „persoană bună”. Apoi mă uit mai atent. Am fost bună cu ceilalți, mai puțin atunci când nu am fost. Am fost sinceră cu prietenii și familia mea, cu excepția cazurilor în care nu am fost. Am fost sinceră cu mine însămi, cu excepția cazurilor în care nu am fost. Așadar, ce fel de persoană am fost? Nu am fost o persoană bună, ci o persoană care a făcut lucruri bune. Și nu am fost o persoană rea, ci o persoană care a făcut lucruri rele. Poate că asta este ceea ce se află în interiorul fiecăruia dintre noi: binele și răul se rotesc și se învârt într-un dans unul cu celălalt ca doi patinatori artistici, fiecare așteptând ca celălalt să cadă.

Așadar, fiica mea nu este o mincinoasă, dar minte! Și nu o pot învinovăți! Am spus și eu atât de multe minciuni la viața mea...

...unele dintre ele mici, cum ar fi să merg pe hol în loc să merg la baie, iar altele mai mari, cum ar fi să ascund un flacon de pastile în buzunarul secret din poșeta mea pentru o mare parte din viața mea de adult.

Citește și: Cum iti dai seama ca al tau copil te minte?

Am mințit în legătură cu lucruri care mi-au dat spațiu pentru a fi eu însumi și lucruri care amenințau să mă îndepărteze de tot ce știam. Am mințit în legătură cu faptul că am mințit, iar în cele mai întunecate momente din viața mea, când eram doar eu, perna mea și câteva umbre pe tavan, am încercat cu tot ce am putut să mă mint pe mine însămi și să mă și cred.

Când l-am întâlnit pe soțul meu, mi-a oferit spațiul pe care mi l-am dorit întotdeauna și dragostea de care am avut mereu nevoie. Și de la el am învățat să am încredere în cei din jur și să fiu, la rândul meu, o persoană de încredere. Dar nici măcar asta nu a fost ceea ce a sfârșit prin a mă salva de toate minciunile pe care eram dispusă să le spun. A fost ziua în care acel test de sarcină a ieșit pozitiv. A fost chipul mic și dulce al fetiței mele, acum în vârstă de 4 ani, datorită căreia am învățat cât de important este să fii un om cinstit. O văd cu câtă lejeritate minte (sigur, acum sunt niște miciuni nevinovate) și nu îmi place.

Ținând necinstea atât de aproape - în ambalajul prețios al propriei mele fiice - pot înțelege în sfârșit modul în care aceasta înjunghie bunătatea intangibilă care trăiește între noi toți, tăind în bucăți o mare parte din promisiunile vieții. Dar nimeni nu m-ar fi putut învăța asta mai devreme, nici profesoara care m-a prins hoinărind pe coridoare în timpul orelor, nici mama mea, nici eu însămi. Se pare că aveam nevoie de ea, de acest înger dulce și de micile ei minciuni nevinovate pentru a face din mine o femeie cinstită.

Citește și: Ce să NU faci atunci când prinzi copilul cu o minciună