Vara în care mama mea m-a învățat ultima ei lecție

A fost alături de mama ei în clipe deosebit de dificile

Karen Hall (din Austin, SUA) este profesoară de engleză și autor. Confesându-se pentru „Grown& Flown”, a adus în prim-plan momentele în care i-a fost alături mamei sale, bolnavă de Alzheimer și de cancer ovarian. A menționat că unul dintre lucrurile pe care l-au mai putut face împreună a fost să coloreze, amintindu-și astfel de anii copilăriei:

„...I-am fost alături în momentele în care nu a putut să proceseze veștile rele din cauza Alzheimerului de care suferea. Am fost lângă ea când cancerul i-a răvășit trupul micuț și i-a provocat dureri care au făcut-o să țipe. Am fost alături de mama mea și când stătea sub duș și plângea, i-am ținut capul când avea nevoie să vomeze sau am ajutat-o să deschidă gura când lua morfină. Am încercat să fiu cât mai aproape de inima ei, sperând și rugându-mă neîncetat pentru o minune. 

În acele momente pline de dureri, de țipete, de deznădejde și de nelămuriri, ne-am găsit cumva răgaz ca să colorăm. Am colorat de nenumărate ori. Întrucât mama nu mai putea să picteze, alesese să coloreze. Făceam asta în timp ce ne uitam la filme și ascultam cântece country vechi și de multe ori între noi se așternea tăcerea. Ne ajutam una pe alta să alegem culori și discutam despre tonurile folosite. Oricine trecea pe lângă camera mamei putea să creadă că urma să realizăm următoarea Mona Lisa. 

Coloratul devenise terapia noastră; ne foloseam de ea ca să putem să evadăm cumva din realitate. Cărțile de colorat erau un fel de „capsulă a timpului”, care ne transporta în perioada în care eram copil și coloram stând la masa din bucătărie, în timp ce mama pregătea macaroane cu brânză. Datorită coloratului reușeam să ne întoarcem într-o lume în care oamenii abia șopteau cuvântul „cancer”, iar despre Alzheimer nu auzise nimeni. 

Zilele și nopțile ajunseseră să se confunde și stăteam cu sora mea ca să o supraveghem pe mama, să vedem cum respira. Îi analizam ritmul respirației ca să putem sesiza și cea mai mică schimbare. Ne uitam la chipul ei ca să identificăm orice urmă de durere și să putem chema cât mai repede asistenta. Am fost lângă mama în ultimele zile, minute și secunde și știam că nu mai aveam ce să facem pentru ea. Și continuam să colorăm. 

Plângeam când stăteam pe holuri. Îi imploram pe medici să-i dăm medicamente care să-i ușureze durerile, deși știam că nu sosise momentul potrivit. Ne-am supărat pe ei când ne-au vorbit despre faptul că o persoană ce suferă de Alzheimer nu poate să evalueze corect nivelul durerii. Și am continuat să colorăm.

Uneori, în momentele de luciditate ale mamei, vorbeam despre moarte, iar întrebările ei erau mereu aceleași. „O să mă doară? O să-mi fie teamă? Unde crezi că o să ajung? Veți fi lângă mine când voi pleca?” Răspunsurile noastre erau și ele aceleași. I-am promis că voi face tot posibilul ca să nu o doară. Nu cred că vei fi speriată când va sosi clipa. Știu unde pleci, e frumos acolo. Desigur, mamă, că voi fi lângă tine. Nu plec nicăieri.” 

A încercat să profite de ultima vară în care a putut fi lângă mama ei

Karen a precizat, pentru sursa citată, că s-a străduit să profite cât mai mult de ultimele zile cu mama sa și că în mare parte din timp au colorat împreună:

„La fel ca mulți dintre voi, am învățat să colorez în copilărie. Mama a fost cea care m-a învățat cum să țin în mână un creion sau un marker ca să desenez și nu să le „mănânc” sau să le introduc în nas. Ea mi-a arătat cum să urmez contururile și cum să rup creațiile mele din cărțile de colorat pentru ca acestea să fie admirate de persoanele ce treceau pe lângă frigider. Abia după ce am devenit și eu mamă am înțeles că până și cele mai stângace desene sunt frumoase când sunt făcute de copilul tău.

Vara trecută, mama mea mi-a transmis o nouă lecție legată de colorat- ultima venită din partea ei, dar poate cea mai importantă...

În toiul haosului care pusese stăpânire pe viața noastră în acea vară, a sosit totuși unul dintre cele mai frumoase momente din viața mea. Mi-am dat seama că, în ciuda faptului că erau ultimele zile de viață ale mamei, ea tot încerca să îi dea fiicei celei mai mici o ultimă lecție. Care era aceasta? Aceeași pe care mi-a oferit-o când m-a învățat să colorez.

Amintește-ți că nu trebuie să strângi prea tare; este în regulă să lași pe cineva să se desprindă de tine. Începând cu acel moment, am realizat ce aveam de făcut. Mama se pregătea să se desprindă de noi, iar eu trebuia să o las...

În anumite zile o vedeam pe mama cum țipa îngrozită când vedea imaginile din camera ei. Râdeam alături de ea când ne prezenta noaptea „unor persoane” de acolo, cum făcea glume pe seama noastră și cum încerca să ne reconecteze cu cei pe care îi iubisem și care muriseră. Și atunci coloram. 

Am stat lângă ea în ultimele clipe de viață, i-am spus cât de mult o iubesc, i-am promis că voi avea grijă de toate, am încurajat-o spunându-i că se va întâlni cu tata și i-am mulțumit pentru toate lecțiile de viață pe care mi le-a dat. Nu a durat mult și, precum o atingere a ei, precum zâmbetul ei frumos, acea clipă a venit. Mama a închis cutia cu creioane colorate. 

În ultimul an, am rememorat de nenumărate ori acele momente, așa cum fac cei care trec prin diverse stadii ale durerii. Îmi puneam continuu întrebări. Oare am luat cele mai bune decizii pentru ea? Aș fi putut cumva să fac lucrurile în mod diferit? Știa cât de mult o iubeam? Știa cât îi eram de recunoscătoare pentru tot ceea ce făcuse pentru mine? Oare mai voia să mă învețe câte ceva în săptămânile de dinainte să moară?”

S-a putut bucura de ultima „lecție” pe care i-a dat-o mama sa

În afară de faptul că și-a ajutat mama să facă față suferinței din ultimele zile de viață, nu a uitat să-și exprime recunoștința față de tot ceea a învățat-o aceasta. De asemenea, a adus în prim-plan, așa cum reiese și din sursa citată anterior, cea mai importantă „lecție” primită de la mama ei:

„Am luat cele mai bune decizii în situația de atunci și am făcut tot posibilul să-i ușurez durerile. Și tu poți face asta. Ascultă-i pe cei pe care îi iubești. Dacă ei nu mai pot comunica, fii tu vocea lor. Uită-te și la indiciile ce țin de comunicarea nonverbală. Nu uita- tu ești cel/cea care îi cunoaște cel mai bine.

Sunt sigură că mama știa că o iubeam și că îi eram recunoscătoare nu pentru că îi spusesem aceste lucruri în ultimele ei zile de viață, ci întotdeauna. Trebuia „să vorbesc” cu ea înainte să fie prea târziu. Știind că mă asculta, i-am spus tot ce am vrut. Și tu ar trebui să procedezi la fel. În mod cert că vei regreta dacă nu vei avea curajul să faci asta. Nu uita... ești mai puternic/ă decât crezi.

Ultima întrebare- Ce altceva mai încerca mama să mă învețe în afară de a putea să-i dau drumul?- am primit un răspuns chiar în ultimele sale momente de viață, dar a fost nevoie de ceva timp ca să-mi dau seama.

Toți ne naștem pe „o pânză” albă. Noi suntem cei care ne alegem culorile care o vor umple și care ne vor colora lumea. Poate fi vorba despre galben, despre roșu, albastru, violet sau portocaliu. Poate că îți plac tonurile discrete sau le preferi pe cele vibrante, solare. Dacă semeni cu mine, înseamnă că ești un amestec de elemente ordonate și agreabile dar, pe de altă parte, ai și părți ce reflectă mai degrabă prezența unui „dezastru”.

Ce se întâmplă cu tot acest amestec de culori până la finalul vieții noastre rămâne de văzut. Avem tendința să uităm de el în tumultul lunilor și al anilor întrucât suntem foarte ocupați. În final, ceea ce rămâne este... Dragostea. Este tot ceea ce contează și ceea ce luăm cu noi când părăsim această lume. Așa că străduiți-vă să iubiți. Iubiți cu toată forța. Iubiți adesea.

Nu uitați... este în regulă să vă opriți din când în când și ca să colorați.”