„Inima omului rămâne mereu tânără, dar uită că trupul îmbătrânește”. O lecție de la bunica mea, care acum e în cer

Sunt o persoană extrem de introspectă (de unde și meseria aleasă) și consider introspecția un blestem, în aceeași măsură în care o văd și drept binecuvântare. Sunt analitică și mă uit cu grijă la comportamentul meu, la gândurile mele și la modurile în care acționez, însă... vreau să fiu sinceră și spun cu mâna pe inimă că de când am început să simt responsabilitățile vieții de adult la un nivel ceva mai avansat, am început să uit puțin câte puțin de mine însămi.

Așa se face că zilele trecute, când vorbeam cu mama la telefon și aveam clasica noastră conversație de rutină: „Ce faci? Ai mâncat? Te-ai odihnit?”, m-a lovit o revelație în momentul în care m-a întrebat unde alerg, sesizând că îi răspund mai mereu sacadat și pe fugă. Între mine și părinții mei e o diferență de vârstă ceva mai mare decât diferențele obișnuite, dacă le pot numi astfel. M-au conceput mai târziu și dacă atunci când eram adolescentă nu mi-a căzut prea bine diferența dintre generații, acum o văd ca pe o mană cerească. Am încredere în poveștile lor, în experiențele lor, în... cuvintele lor. Am început să mă întreb, deci: Oare încotro alerg? Ce vreau să fac cu toți banii pe care îi produc? Am nevoie de tot ceea ce am? Știți voi, întrebări existențiale pe care cei mai mulți dintre noi ni le mai punem din când în când, pe parcursul vieții. Și tot vorbind cu mama, și-a amintit de o conversație pe care o avea și ea, la rândul ei, cu bunica mea:

„Maia mea (așa îi spunem noi bunicii) îmi spunea, când era în viață, că inima omului rămâne mereu tânără, dar uită că trupul îmbătrânește”.

Atât de mult a rezonat cu mine această idee, încât m-am fofilat și am închis telefonul mai repede, să plâng în tihnă. Să plâng de dorul bunicii, care nu mai e printre noi, al mamei, care încă simt că mă învață lecții noi de viață cu aceeși răbdare și blândețe cu care mă învăța să fac compuneri, în clasa a doua și totodată de recunoștință. Atât de mult galopăm către ideea de a avea mai mult, de a face mai mult, de a fi mai mult, încât ne scapă din vedere trecerea timpului; ne scapă din vedere că oricât de mult ar duce sufletul, corpul nostru are nevoie de tot mai multă grijă. Uităm că noi ne avem pe noi înșine și avem, deci, datoria de a ne îngriji. Ne pierdem tare mult în tot ce e efemer, în toate presiunile societății și în toate presiunile pe care le punem noi înșine, pe umerii noștri mici, din ce în ce mai mici.

Îmi place să merg în vacanțe în Italia, pentru că niciunde n-am simțit mai intens decât acolo conceptul de „il dolce far niente”. Noi nu prea suntem obișnuiți să stăm și să ne bucurăm de tot ceea ce însemnăm sau de ceea ce am reușit să realizăm, iar dacă o facem, suntem prea puțini și o facem mult prea rar. Scriu acest articol ca un îndemn către noi toți, de a ne uita la noi înșine și la nevoile noastre reale. Și nu zic că nu e important să evoluăm sau să muncim, din contră, cred că e minunat să putem face toate aceste lucruri, mai ales dacă ne hrănesc sufletul. Dar... mai cred și că atunci când ajungem să galopăm din inerție și nici măcar nu mai știm încotro; știm doar că vrem „să fim în rândul lumii”, poate ar fi important să tragem un semnal de alarmă și să ne uităm puțin la acest comportament, căci în fond...

...inima rămâne mereu tânără, dar trupul nostru este efemer.