Vreau să vă spun de la început că nu sunt diamante în Cascada cu Diamante. Nici zâne n-am găsit la Cascada Zânelor. Am găsit doar un Dumnezeu - mare, puternic și groaznic de plictisit - care a migălit la o comoară pentru ochi și suflet și apoi a ascuns-o unde nici dracu' n-ar căuta-o! Mare farseur!
Ca să ajungem la ea, am mers vreo 30 de minute cu mașina prin soarele ucigător, ținând un drum care părea că a fost zgâriat prin munte cu o țepușă, târâtă de un nebun. Apoi un altul - poate și mai nebun ca primul - a mers în urma lui și a acoperit rana stâncilor cu o dâră de asfalt gros, doar așa, ca să-și bată joc de ăla cu țepușa!
Ce căutăm noi 4? Sofia e convinsă că vom descoperi Cascada Zânelor, unde spiridușii puși pe șotii stau ascunși după pietre și le varsă în cap domnițelor codrului apă rece de izvor. Are nici 4 ani și e convinsă că e o glumă bună să torni un castron cu apă ca gheața pe o burtă încinsă de soare.
Alecsia - mai mare cu 3 ani - crede că mergem la Cascada Diamantelor și s-a asigurat la plecare că în portbagaj e o pungă goală în care să adunăm nestematele.
Silvana e cea cu aplecarea spre aventură. Acum câteva zile, am văzut indicatorul despre care am înțeles că arată drumul spre o cascadă. Toți ne-am arătat încântați de a vedea o "chestie", mai ales că eram convinși că nu se va renunța la o zi de lenevire pentru a merge...
La un moment dat, drumul nostru s-a despărțit de cel al nebunilor cu țepușe și asfalt și am ajuns pe un drum forestier. Prăpastie și pădure în dreapta, pădure și perete de munte în stânga. De unde lași mașina, mai ai vreun kilometru de mers pe jos Dacă nu ai pe tine bagaje care să-l facă invidios profesional pe un măgăruș, drumul poate fi plăcut. Nu văd altfel de ce fetele cântau de se scuturau tufele de mure iar eu mă uitam cu jind la șopârlele care se prăjeau pe pietre.
Dar, când am ajuns...
Muntele e acoperit de o cuvertură de copaci, tufișuri, plante agățătoare. De sus nu vezi pământul. Totuși, un pârâu, nu mai mare decât cureaua unui șef de post, l-a găsit și țopăie vesel că pe el nu-l arde soarele.
Dar, înainte de a o lua de nebun prin pădure, face un giumbușluc. Își ia avânt spre niște stânci înalte de 10 metri și se aruncă de pe ele drept în cap. Cade vreo zece metri și face la picioarele mastodonților un lighean în care să-și odihnească bieții de ei picioarele obosite. Lacul - auzi nume, pentru o piscină lungă cât s-o străbați până strigi "Au, e rece!" și adâncă până la rima unui om matur - are pe fund un nisip fin care strălucește precum diamantele. Stropii cascadei zboară care încotro, așa cum cred că fac zânele la o petrecere la care cineva a uitat nectarul în soare și a început să fiarbă.
Ce bălăceală, ce bucurie pe fete, să faci baie în ibricul din poezia piticului și nimeni să nu pună ibricul la fiert!
Aproape că-mi pare rău că nu am avut răbdare să aflăm cum se cheamă cascada sau dacă pârâul are vreun nume dat de oameni, după ce Dumnezeu l-a însărcinat să nască o comoară ascunsă.
Nu-i știam numele, dar la plecare i-am strigat toți un "Efcharisties!" pentru clipele pe care ni le-a răcorit.
Poți să-i spui Cascada Diamantelor sau a Zânelor fără teamă că greșești. La întoarcere, fetele i-au spus "Cascada lui Mami". Nu m-am supărat. Mai ales că Sofia... Continuarea aici .
Urmareste-ne pe Google News
