Doamna Daniela Nicoleta Dumitrescu, Psiholog clinician, psihoterapeut CBT, practician Metoda ESPERE, blogger "Fericiţi cei ce comunică" a oferit următoarele informații la cel de-al șaselea eveniment Qbebe, Școala Părinților Responsabili:
Eu voi vorbi despre siguranța în afara casei. Am pornit mai întâi de la sentimentul de siguranță. Ce înseamnă sentimentul de siguranță? Este sentimentul de liniște, încredere, pe care îl dă cuiva faptul de a se ști la adăpost de orice pericol. Poate fi sinonim cu ideea de securitate, dar la securitate avem niște elemente în plus. Aș vrea să spun un pic despre faptul că în legislația actuală părinții sunt obligați să asigure siguranța copilului. Și că ei își pot pierde drepturile parentale dacă se consideră că ceea ce ei au făcut, unul dintre comportamentele lor, a pus în pericol viața copilului. Și au existat astfel de situații, eu lucrând la Protecția Copilului.
O idee care mi-a plăcut mie foarte mult: pentru a crește un copil este nevoie de un sat întreg, adică nu doar de părinți, așa cum ne gândim și nici măcar doar de mamă, ci de tot ceea ce ne înconjoară. Copiii, așa cum spunea profetul, nu sunt ai noștri, sunt ai tuturor și sunt responsabilitatea noastră, a tuturor.
Mi s-a părut important să vorbim despre tipuri de siguranță. Vorbim despre o siguranță fizică, care este corporală, a locuinței, a mediului, o siguranță alimentară. Vorbim despre o siguranță emoțională, iar asta este responsabilitatea mai degrabă a părinților. Vorbim despre o siguranță socială, a străzii, la școală, a transportului despre siguranța din spațiul virtual. Este foarte important să avem grijă de spațiul virtual. Când vorbim de siguranță trebuie să vă fie clar că statul are instituții care oferă siguranță. Dacă vorbim de siguranța alimentară, vorbim de DSV. Dacă vorbim de siguranța rutieră, vorbim de HCCP. Dacă vorbim de multe tipuri de siguranță, sunt preluate de insituții, nu sunteți singuri în povestea asta.
Mie îmi place foarte mult ideea de cercul siguranței, unde în interior se află copilul, apoi primii care oferă siguranță sunt părinții, apoi prietenii, apoi vecinii, profesorii. Și cercul se lărgește pe măsură ce copilul crește, până ajungem inclusiv la persoane străine.
Ce trebuie să știe un copil? Adesea sunt întrebată despre asta. Un complet la 3-4 ani trebuie să știe numele complet al lui, numele complet al părinților și câteva detalii despre locul în care stă. Un reper, magazinul lângă care stă, ceva din adresa lui. Pe măsură ce copilul crește, îi vom oferi din ce în ce mai multe informații. Va trebui să știe dacă ajunge acolo un mijloc de transport în comun, dacă se află ceva important în zona lui de locuință, numărul de telefon al unui părinte sau la cine poate apela atunci când părintele nu este disponibil. De asemenea, un copil trebuie să știe la cine și ce trebuie să facă atunci când se pierde, îi este rău sau îi este frică. Iar asta o începeți de la 3-4 ani. În funcție de nivelul lui de dezvoltare îi oferi informația de care are nevoie.
Conform unui studiu făcut de Child Alert, se pare că cei mai expuși accidentelor sunt copiii de 12 ani, iar asta se întâmplă pe drumul înspre și dinspre școală. Așa că mi s-a părut important să vă dau câteva recomandări și în acest sens. În drum spre școală, pentru a fi cât mai vizibil în trafic, se recomandă un ghiozdan reflectorizant. Este o întreagă poveste cu ghiozdanele care sunt prea mari, care ne cocoșează, care depășesc numărul de kilograme admis. Prefer trolerul, dacă este vorba de un ghiozdan foarte voluminos. Se recomandă și un ghiozdan de calitate în cazul în care acesta este și ergonomic, și atunci este în așa fel construit încât să fie confortabil și pentru copil.
Se recomandă găsirea celui mai în siguranță traseu, chiar dacă este un pic mai lung. Preferăm să ocolim un pic, dar să evităm zonele foarte aglomerate, să evităm zonele cu intersecții mari, să evităm zonele în care se lucrează și șantierele. Din păcate, Bucureștiul este plin de astfel de zone. Dar pe cât posibil să evitați.
Explicați-i copilului în joacă, adică cu obiecte. Vă rog, nu mai explicați copiilor doar la nivel de limbaj. Nu vă înțeleg. Când copiii au 2-3 ani, părinții explică și explică, limbajul nu este achiziționat încă. El înțelege poate mai puțin de 50% din cuvinte. Cu atât mai puțin poate înțelege mesajul pe care îl transmiteți. Deci întotdeauna când explicați copiilor mici, explicați cu jucării. Iar apoi repetăm în stradă și îi arătăm copilului cum ducem jucăriile în realitate. Îi explic copilului în joacă și apoi pe stradă ce reprezintă semnele de circulație și ce importanță au ele.
Învățați-l să traverseze. Sunt șofer și văd pietoni care stau cu ochii fix la semafor. S-a făcut verde și deja pășesc. Învățați copiii să se mai asigure o dată, chiar dacă se face verde la semafor. Nu poți să știi cine îți forțează un galben sau un roșu.
O altă recomandare pe care v-o fac este să poarte pe un cartonaș, poate fi într-un buzunar al ghiozdanului, numele personal, un telefon de contact și grupa sanguină.
La locul de joacă este o întreagă poveste. Nu am reușit să spun toate lucrurile, doar câteva recomandări. La locul de joacă este bine să observați copilul fără să aibă sentimentul că îi suflați în ceafă. Trebuie să fiți persoana care să îi ofere încredere, la care să se raporteze atunci când îi este greu, dar să nu fiți foarte prezenți. Nu ajungeți într-o supraprotecție.
Este recomandat să aveți mereu la voi un kit de prim ajutor, care nu înseamnă jumătate de farmacie, ci un dezinfectant, un plasture este suficient. Stabiliți de acasă regulile. Nu explicați copilului în parc de ce nu este frumos să arunci cu nisip în ochi copiilor, pentru că nu înțelege. Copilul când plânge, adică are emoția la un nivel înalt, nu aude nimic. Oricum nu înțelege limbajul. Emoția acoperă și rațiunea, deci nu ați făcut nimic. Nu explicați copiilor în emoție. Dacă copilul plânge, lăsați-l să plângă. Explicați-i acasă, cu jucării.
În clasă e bine să îl învățăm că nu trebuie să se bată cu alți copii și că există soluții de gestionare a comportamentului. Discutați cu cel mic ce a făcut la școală, nu întrebându-l ce ai făcut astăzi și câte teme ai. Metoda pe care o recomand este să povestiți întâi dumneavoastră ce s-a întâmplat cu ziua dumneavoastră și în felul acesta este o invitație pentru el să împărtășească ziua lui.
O situație cu care mă întâlnesc frecvent este relația cu profesorul. Totdeauna avem profesori care au ceva cu copilul. Înainte de a acționa și a reacționa, asigurați-vă că ați înțeles bine situația. Varianta copilul este doar una dintre variante și nu întotdeauna este cea reală. Deci înainte să strângeți pe cineva de gât, asigurați-vă că aveți toate informațiile și că puteți să luați o decizie corectă.
Atenție la bullying! Sunt copii care au neșansa să fie ghinioniștii clasei și să primească câte o etichetă pe care din păcate o târăsc cu ei. Chiar în perioada asta mă confrunt cu un caz al unui bărbat, are 36 de ani, un fost copil care a suferi de bullying în clasele 5-8. La acest moment este incapabil să aibă o relație cu un adult, se teme de adulți, iar jobul pe care și l-a găsit este de dresor. De ce credeți? Este relația sigură și evită oamenii.
În mijloacele de transport în comun, învățați copilul să aștepte autobuzul mai departe de marginea trotuarului, să nu traverseze prin spatele autobuzului și să treacă doar prin fața lui, asigurându-se că a fost văzut de șofer. Învățați-l să se adreseze adultului și șoferului atunci când se simte agresat de un alt adult.
Atingeri potrivite și atingeri nepotrivite. Atingeri potrivite sunt îmbrățișările, atingerile umerilor, brațelor și zonele exterioare ale corpului. Mângâierile în zonele permise, și anume: mână, braț, păr. Atingeri considerate intime: zonele intime, sărutul. Atenție mare pentru că văd de multe ori mămici care își sărută copiii. Noi nu recomandăm asta, sărutul este considerat atingere intimă. Nu are ce să caute într-o relație parentală. și atingerile din zonele interioare ale corpului. Cum explic copilului ce este zona intimă? Cel mai simplu mod, zona intimă este zona acoperită de costumul de baie. și puteți să vă jucați cu jucării și să explicați copilului că acea zonă nu se atinge.
Este o situație cu care eu m-am întâlnit. Dacă un copil refuză să stea în mod constant în preajma unui adult, este bine să investigați ce se întâmplă acolo, pentru că este foarte posibil să înțeleagă că sunteți de acord cu posibilul abuz care există acolo. 97% dintre abuzuri sunt realizate de o persoană din anturaj. Am avut un astfel de caz. M-a abordat un tătic care a venit cu fiica lui, o fetiță de 4 ani și ceva care refuza să stea cu bunicul matern. și plângea, iar mama nu a vrut să investigheze zona. Tatăl a fost cel care a apelat la un specialist. Explicând copilului despre zonele intime, cu jucării, fetița mi-a spus, da, bunicul îmi pune mâna acolo jos. Iar fetița plângea ori de câte ori era dusă la bunici. Deci atunci când un copil, în mod constant refuză prezența unui adult, investigați ce se întâmplă, cu jucării. Nu vă gândiți că e răsfăț sau toană.
Ce i-aș spune eu unui copil? De la 4-5 ani, i-aș spune așa: dacă cineva te atinge într-o manieră care te face să te simți confuz, speriat, nervos, atunci țipă, pleacă, spune-i unui adult despre asta și ține minte: nu e vina ta. Dacă cineva îți propune ceva care te face să te simți trist, dezamăgit, speriat, furios, confuz, nu înseamnă că ceea ce spune este adevărat. Spune unui adult despre asta și ține minte: nu e vina ta. Dacă un adult oferă cadouri, bani, favoruri în schimbul a ceva ce te face să te simți inconfortabil, confuz, speriat, furios, ai tot dreptul să refuzi. Spune-i unui adult despre asta și ține minte: nu e vina ta. Secretele despre atingeri nu sunt secrete. Nu sunt niciodată ok. Este un mesaj pe care trebuie să-l transmiteți copiilor voștri și în special fetițelor. A vorbi despre toate astea nu este întotdeauna ușor, dar te ajută să îți recapeți sentimentul de siguranță.
Aș vrea ca asta să fie una dintre regulile de aur pe care să o spuneți copilului: niciodată un adult străin nu cere ajutorul unui copil. Dacă un adult are nevoie de ajutor, cere ajutorul unui adult. Spuneți copiilor asta.
Când am nevoie să mă simt în siguranță? Atunci când mă simt urmărit, rănit, pierdut, agresat, speriat. Pentru toate aceste cinci situații, voi părinții trebuie să aveți un răspuns pentru copil. Adică, dragul meu sau draga mea, ce faci atunci când te simți urmărit? Spuneți copilului ce să facă. Apelezi la cineva, niciodată nu pleci singur, pleci cu un coleg de la școală etc. Ce faci când te simți rănit? Mergi la cabinetul medical, mă suni și așa mai departe. Jobul vostru, al părinților, nu este să-i feriți de rău, este să-i învățați ce să facă în situațiile dificile. Pentru că ele vor veni oricum. Oricât ați încerca să îi protejați, n-o să vă iasă.
Doar câteva lucruri despre siguranța în mașină. Probabil că știți că și acest aspect este legiferat în România. Sunt scaune recomandate pe grupe de vârstă. Ceea ce mi s-a părut interesant este că poziționarea cu spatele la sensul de mers este de 5 ori mai sigură decât poziționarea cu fața la direcția de mers pentru copiii mai mici de 2 ani. Există mai multe tipuri de scaune, iar ceea ce mi s-a părut important este că trecem la centură atunci când copilul nu neapărat împlinește 8 ani, ci atunci când este suficient de crescut, de înalt, în așa fel încât centura să nu-i taie gâtul, să stea confortabil pe scaun. Mi s-a părut interesantă statistica legată de cele mai frecvente modalități de distragere, deci care produc accidente. 15% dintre accidente s-au produs din cauza faptului că șoferul a interacționat cu cineva din mașină, 12% pentru că a vorbit la telefon, a utilizat telefonul mobil, 10% pentru că s-a uitat prin mașină, 9% pentru că s-a uitat în afara mașinii, 8% cântat și dansat în mașină (recunosc că mi se mai întâmplă și mie asta), 6% din motive de îngrijire personală și 6% căutarea unui obiect în mașină.
Urmareste-ne pe Google News
