Singura persoană care a făcut acei ani suportabili a fost Nora, o fată pe care propria familie nu a vrut-o, la fel ca pe mine. Nu eram frați de sânge, dar era cea mai apropiată familie pe care am avut-o vreodată.
Împărțeam totul: mâncarea, fricile spuse în șoaptă noaptea, visele despre viața de după acel loc. Ne-am sprijinit unul pe celălalt ca să supraviețuim.
În ziua în care am împlinit 18 ani și am ieșit amândoi pe poarta centrului, cu câteva haine într-un rucsac uzat, Nora m-a privit cu lacrimi în ochi și mi-a spus: „Indiferent ce se va întâmpla, Ollie, vom fi mereu familie. Promite-mi.”
I-am promis, fără să știu atunci cât de mult va conta acel jurământ...
Viața ne-a dus în orașe diferite, dar nu ne-am pierdut niciodată. Eram familie chiar și la zecii de mii de kilometri distanță. Nora lucra ca ospătăriță iar eu m-am stabilit într-o librărie de anticariat. Ne sunam des, chiar și atunci când viața devenea grea. Oamenii care au supraviețuit împreună unor traume rămân legați pentru totdeauna.
Anii au trecut peste noi, dar când m-a sunat să-mi spună că este însărcinată, plângea de fericire și eu plângeam alături de ea. Nu am fost frați adevărați, dar ea a fost singura mea familie ani de zile.
„Ollie, o să am un copil. O să devii unchi.” Am fost acolo în ziua în care s-a născut Leo, un băiețel adorabil pe care am știut că-l voi iubi și-l voi răsfăța chiar cu prețul nervilor maică-sii. L-am ținut în brațe când avea doar câteva ore și am simțit pentru prima dată un atașament profund, instinctiv.
Nora a fost mamă singură, niciodată nu a vrut să-mi vorbească dspre tatăl copilului deși noi ne spuneam totul. Recunosc ca mi s-a părut ciudat, dar am preferat să nu apăs pe o rană ascunsă. Când o întrebam, spunea doar: „E complicat”, așa că n-am avut de ales și i-am respectat tăcerea.
„Unchiule Ollie, să nu pleci.”
Am fost prezent în viața lui Leo fără să-mi dau seama când am trecut de la „unchi” la ceva mai mult. Îi citeam povești, îl ajutam când era bolnav, rămâneam peste noapte când Nora era epuizată. Nu pentru că trebuia, ci pentru că așa face familia, mai ales că niciunul nu aveam pe nimeni altcineva în viața noastră.
Apoi, într-o noapte, totul s-a prăbușit. Telefonul a sunat aproape de miezul nopții. Nora fusese implicată într-un accident rutier și am simțit că pământul mi-a scăpat de sub picioare. Nora a murit fulgerător, a dispărut din viața mea fără să apuc să-i zic nimic.
Am condus ore întregi până la spital, cu mintea goală. Când am ajuns la spital Leo era acolo, avea doar 2 ani atunci, într-un salon, în pijamale prea mari, ținând strâns un iepuraș de pluș. Când m-a văzut, s-a agățat de mine și a spus doar: „Unchiule Ollie, să nu pleci." apoi și-a pierdut conștiința de la epuizare. A plâns ore întregi și nimeni nu i-a oferit alinare.
Nu am plecat.
Am fost abordat imediat de asistenta socială, care nici nu a așteptat să-mi șterg lacrimile că și mi-a explicat ce urma pentru Leo: plasament, adopție, o familie necunoscută.
N-am putut asculta până la capăt ce are de spus pentru că am zis direct: „sunt familia lui. Îl iau eu.” Știam că vor urma luni de anchete, evaluări, procese, dar nu conta eram pregătit să trec prin orice pentru fiul Norei. Șase luni mai târziu, Leo era fiul meu.
"Dacă te uiți la acest video într-o zi, am nevoie să știi adevărul. Și am nevoie să mă ierți"
L-am crescut cu o grijă aproape obsesivă. Nu voiam să simtă niciodată abandonul. Era un copil tăcut, matur pentru vârsta lui. Nu se despărțea niciodată de jucăria lui, Fluffy, iepurașul primit de la mama lui care era singurul lucru ce-i mai aducea aminte de Nora.
Anii au trecut și viața noastră era simplă, dar stabilă. Apoi am cunoscut-o pe Amelia, o femeie dispusă să mă iubească deși aveam un copil adoptat și nu s-a speriat când i-am spus că sunt tată singur.
„Asta înseamnă că știi să iubești”, mi-a spus chiar de la prima întâlnire și am știut că ea este aleasa. Leo a acceptat-o treptat și ne-am căsătorit într-o ceremonie mică, cu Leo între noi, ținându-ne de mâini.
Credeam că suntem în siguranță.
Fluffy, iepurașul lui Leo ajunsese într-o stare deplorabilă așa că Amelia a decis să-l repare, din moment ce fiul nostru refuza vehement să renunțe la el. Am, avut astfel parte de șocul vieții nostre, când, în interiorul jucăriei Amelia a găsit un stick de memorie. L-am pus în laptop și pe ecran a apărut Nora. Vorbea calm și obosit. Îi vorbea fiului ei...
„Bună, băiatul meu drag. Dacă te uiți la acest video într-o zi, am nevoie să știi adevărul. Și am nevoie să mă ierți.
Este ceva despre tatăl tău pe care nu am avut niciodată curajul să îl spun cu voce tare.
Tatăl tău este în viață. Nu a murit, așa cum le-am spus tuturor. A știut că sunt însărcinată cu tine încă de la început, dar nu a vrut să fie tată. Nu te-a vrut. Nu m-a vrut. Nu a vrut nimic din toate acestea.
Când eram speriată și singură și aveam cea mai mare nevoie de el, s-a întors și a plecat ca și cum nu am fi însemnat nimic.
Le-am spus tuturor că a murit pentru că mi-a fost rușine. Nu am vrut ca oamenii să te judece sau să te privească altfel. Am vrut să crești iubit, nu compătimit.
Îi știu numele, dar atât. Nu ne-a lăsat nimic. Dar, dragul meu, nimic din toate astea nu este vina ta. Ești bun. Ești curat. Ești al meu și te iubesc mai mult decât orice am avut vreodată în viața asta.
Mai este ceva ce trebuie să știi, iubirea mea. Sunt bolnavă. Doctorii spun că nu mai am mult timp.
Înregistrez acest mesaj pentru că vreau să știi adevărul într-o zi, când vei fi suficient de mare să îl înțelegi. L-am ascuns în iepurașul tău pentru că știu că îl vei păstra în siguranță.
Dacă Unchiul Ollie te iubește acum, înseamnă că ești exact acolo unde trebuie să fii. Ai încredere în el. Lasă-l să te iubească. Este familia ta. Nu te va părăsi niciodată.
Îmi pare atât de rău că nu voi fi acolo să te văd crescând. Dar să știi că ai fost dorit și iubit. Întotdeauna.”
Dimineața, Leo ne-a văzut cu jucăria în mână și a intrat în panică. „Nu... vă rog... îmi pare rău... vă rog, nu mă trimiteți la orfelinat”, a spus plângând. Ne-a mărturisit că văzuse mesajul cu doi ani înainte.
„Mi-a fost frică că, dacă afli adevărul, nu o să mă mai iubești”
L-am strâns în brațe cât am putut de tare și eu și Amelie pentru că plângea necontrolat. Era terifiat că am aflat adevărul despre tatăl lui și credea că asta ne face face să renunțăm la el. Am citit frica în ochii fiului mei și asta mi-a distrus sufletul. Era din nou mic și speriat și mă ruga cu privirea să nu-l abandonez.
"Am aflat acum 2 ani ce mi-a transmis mami dar mi-a fost teamă că dacă o să aflați că tatăl meu nu m-a vrut, o să credeți că e ceva în neregulă cu mine și n-o să mă mai iubiți. De asta l-am purtat pe Fluffy tot timpul cu mine, mi-a fost frică... Îmi pare rău..."și l-am oprit înainte să mai continue.
I-am spus că nu contează de unde vine și ce s-a întâmplat în trecut, este fiul meu, fiul nostru și-l iubim pentru ceea ce este. "Deci nu mă trimiteți la orfelinat?", mă întreba Leo cu ochii în lacrimi.
"Sigur că nu, ești fiul meu. Te-am ales să fii copilul meu și te aleg în fiecare zi, până la finalul vieții. Sunt tatăl tău și suntem familia ta", i-am spus printre lacrimi și în timp ce-l strângeam tot mai tare în brațe.
Nu pot să cred că băiețelul meu a trecut printr-un asemenea coșmar și eu n-am știut nimic. Mi-am spus că nu sunt un părinte bun pentru el, dar apoimi-am dat seama că acest adevăr ne-a unit și mai mult familia și m-a învățat o lecție extrem de importantă: familia nu este despre sânge. Este despre cine rămâne. Cine iubește. Cine nu pleacă atunci când află totul.
Surse articol: Amomama.com
Urmareste-ne pe Google News
