„Machiajul nu le face frumoase pe fetele ca tine”. Fiica mea de 6 ani cu sindromul Down a fost umilită de învățătoare la prima ei serbare
În ziua primei serbări a Victoriei, mă așteptam să o găsesc fericită, alături de colegii ei. În schimb, directoarea școlii m-a sunat și mi-a spus că fiica mea plângea și mă striga. Am plecat imediat să o iau, fără să bănuiesc că urma să aflu ceva care avea să mă doară mai mult decât toate comentariile răutăcioase de care încercasem să o feresc...
Până atunci, crezusem că o pot ajuta să-și facă prieteni dacă o încurajez să semene cât mai mult cu celelalte fetițe. Îi schimbasem ghiozdanul preferat și o convinsesem să renunțe la pantofii sport galbeni, doar pentru că o colegă râsese de ei. Nu mi-am dat seama cât de mult o influențau aceste lucruri până în ziua în care o remarcă a învățătoarei a făcut-o să se întrebe dacă este frumoasă.
Am încercat să o feresc de răutățile celorlalți, dar am greșit
Într-o după-amiază, Victoria mi-a povestit că una dintre colegele ei a râs de pantofii ei sport galbeni. Fetița mea îi adora, însă începuse să se întrebe dacă ar trebui să mai meargă încălțată cu ei. Colega ei, Emma, îi spusese că prințesele nu poartă pantofi galbeni, iar Victoria se temea că nu se vor mai juca împreună.
Sindromul Down - ce este si cum se manifesta
În loc să o încurajez să poarte ceea ce îi place, i-am propus să poarte a doua zi pantofii albi. Mi-am spus că astfel o voi scuti de alte comentarii negative. Victoria m-a ascultat, deși știam cât de mult îi plăcea perechea galbenă. Abia mai târziu aveam să înțeleg că îi sugerasem, fără să vreau, să renunțe la ceva ce o făcea fericită pentru a fi acceptată.

Nu era prima dată când procedam așa. Înainte să înceapă școala, își dorea un ghiozdan cu dinozauri, însă eu am convins-o să aleagă unul roz, asemănător celor purtate de alte fetițe. Credeam că astfel o ajut să se integreze. De fapt, îi arătam că preferințele celorlalți ar trebui să conteze mai mult decât ale ei.
La prima serbare, fiica mea a plâns pentru că își dorea un fluture pictat pe față
În ziua serbării, am primit un telefon de la directoarea școlii. Victoria plângea încontinuu și mă striga. Am plecat imediat să o iau, fără să știu ce se întâmplase. Când am ajuns, am găsit-o lângă biroul directoarei, în timp ce ceilalți copii se bucurau de desenele colorate pe care le aveau pictate pe obraji.
Victoria mi-a povestit că își dorise un fluture pictat pe obraz, asemenea prietenelor ei, dar învățătoarea refuzase să i-l deseneze. Se pare că învățătoarea îi spusese că „machiajul nu le poate face frumoase pe fetele DIFERITE, cum este ea”.
Apoi m-a întrebat dacă este adevărat că nu este frumoasă. Am încercat să o liniștesc. M-a durut însă să-mi dau seama că vorbele învățătoarei o făcuseră să se îndoiască de propria frumusețe.
Am rugat-o să mă aștepte în biroul directoarei și am mers să discut cu învățătoarea. Inițial, aceasta a susținut că încercase doar să-i explice fetiței că aspectul fizic nu este cel mai important lucru.
Când am întrebat-o de ce simțise nevoia să-i ofere tocmai ei această explicație, a recunoscut că i-a spus că un desen pe față nu va schimba ceea ce o face diferită de celelalte fete. Directoarea a intervenit și a anunțat că situația va fi investigată.
Fiica mea are sindromul Down dar este darul lui Dumnezeu pentru mine, nicidecum o povară
Am luat locul învățătoarei la masa de pictură și am pictat-o pe fiica mea pe față
După ce învățătoarea a fost chemată în biroul directoarei, activitatea de pictură s-a întrerupt. Unii copii erau dezamăgiți, iar Victoria a început să creadă că totul se întâmplase din vina ei. Am întrebat dacă pot continua eu activitatea și am primit permisiunea.
Pentru că aveam la dispoziție pensulele și culorile necesare, primul meu gând a fost să-i pictez Victoriei cel mai frumos fluture. Numai că ea nu mai voia.

Mi-a mărturisit că acceptase ideea fluturelui pentru că prietenele ei își doreau același desen și pentru că eu îi spusesem că îi va sta bine. De fapt, ar fi preferat un dinozaur verde, cu dinți foarte mari.
I-am pictat dinozaurul dorit. L-a botezat „Mr. Chompy”, iar entuziasmul ei i-a făcut și pe alți copii să-și dorească desene asemănătoare.
Am înțeles că fiica mea are nevoie să fie ascultată, nu să semene cu ceilalți copii
La sfârșitul activității, Victoria avea din nou zâmbetul pe buze. Mi-a pictat și mie o coroană aurie pe obraz, după care m-a întrebat dacă a doua zi își poate lua la școală ghiozdanul cu dinozauri.
Mi-am adus aminte imediat cum am încercat să o conving să aleagă alt model. I-am spus că îl poate purta, fără să mai țină cont de ceea ce folosesc colegele ei.
Apoi m-a întrebat dacă poate încălța și pantofii sport galbeni, chiar dacă Emma va râde din nou de ea. I-am răspuns că da.
Pentru prima dată, nu m-am mai gândit cum aș putea să o ajut să semene cu ceilalți. M-am gândit la cât de mult își dorise acele lucruri și la cât de ușor renunțase la ele doar ca să nu mă dezamăgească.
După serbare, am mers la film și am mâncat înghețată, așa cum îi promisesem. Între timp, directoarea m-a sunat și m-a anunțat că învățătoarea nu va reveni la clasă până la analizarea incidentului.
Victoria încă avea dinozaurul pictat pe obraz și îl admira în geamurile pe lângă care treceam. La un moment dat, m-a întrebat din nou dacă este frumoasă. I-am spus că a fost frumoasă dintotdeauna.
Nu știu dacă voi reuși să o feresc pe Victoria de toate răutățile pe care le-ar putea întâlni. Știu însă că nu vreau să-i mai cer vreodată să renunțe la lucrurile care îi plac doar ca să fie acceptată de ceilalți.
Surse foto: AI
Surse articol: amomedia.com, pmc.ncbi.nlm.nih.gov, clevelandclinic.org