Sa nu intru in competitie cu alte mame!
Din cate stiu, nu e nici concurs cu premii, nici nu mi se ridica vreo statuie daca odrasla mea e prima care paseste singura, prima care vorbeste, prima care a scapat de scutece sau prima care merge pe bicicleta dintre copiii din parc. Mai mult decat atat, cand asist la asemenea competitii intre mame („Al meu doarme toata noaptea de la trei luni", „Al meu stie deja alfabetul la doi ani", „Al meu a invatat tabla inmultirii la gradinita"), mi se par atat de absurde, incat ma intreb daca nu cumva copiii lor l-au bifat si pe Nietzsche deja ori si-au luat permisul de conducere. Prin urmare ma feresc de asemenea discutii cum pot mai bine. Si totusi, trebuie sa recunosc ca m-am surprins si pe mine replicand, atunci cand o prietena imi comunica simplul fapt ca fetita ei a invatat sa pronunte un cuvant nou, printr-un mandru si superior „A mea il spune pe R de la doi ani!", venindu-mi in secunda imediat urmatoare sa-mi trag doua palme. De ce-am simtit nevoia sa ma compar, minimalizand astfel achizitiile verbale ale copilului ei?
E foarte simplu, am citit undeva ca atata vreme cat copilul se afla in centrul existentei noastre, nu avem cum sa ne raportam altfel la el decat urmarindu-i fiecare miscare, cuvant, dinte sau fir de par si comparand, cum altfel?, cu ce vedem in jur. Indiferent ca rostim gandurile cu voce tare sau nu, oricat de mult ne-am stradui sa nu comparam copiii, nu ne va iesi de fiecare data. Iar uneori gandurile, din pacate, prind glas inainte sa ni le cenzuram.
Sa nu fac ca mama mea!
Doamne, de cate ori n-am spus in tinerete: „Eu n-am sa fac asa cu copiii mei"! Nici n-as avea suficiente degete la maini sa le numar. Fie ca era vorba de o asa-zisa nedreptate („Nu te uiti la film pana nu ti-ai terminat lectiile!" „Dar filmul e acum!"), fie de mici stereotipuri verbale („Alti copii mor de foame si tu..."), eu n-aveam sa rostesc asemenea enormitati sub nicio forma. Ei bine, daca la inceput, cat a fost baiatul meu mic, eram de-o vigilenta feroce in ceea ce priveste aceste puncte negative in care as putea cumva aduce cu mama, acum, in ciuda experientei de mama a doi copii, pe masura ce inaintez in varsta din gura imi ies tot mai des fraze pe care le-am auzit in copilarie.
Anumite formulari, mici ticuri verbale sau ritualuri cotidiene, modul de a reactiona in anumite situatii - e incredibil cat preluam de la mamele noastre!
Dar se pare ca si acest lucru este cat se poate de normal si tinde sa apara mai ales dupa o anumita varsta. Educatie, sistem de valori, mentalitati - toate acestea le primim de-acasa, de la cele mai importante persoane din viata noastra, cei care ne marcheaza copilaria si viata: parintii. Si-atunci cumva se explica de ce, atunci cand devenim mame, incepem sa semnanam din ce in ce mai mult cu mama. La urma urmei, ce-i atat de rau in asta?
Sa-mi traiesc viata!
O, naive sunt viitoarele mame care isi inchipuie ca isi vor continua viata alaturi de cel mic aproape la fel ca pana atunci! O, inselatoare mai sunt imaginile idilice cu tinere mame zambitoare cu sugaciul in marsupiu urcand pe munte, citind o carte pe canapea sau savurand o cafea in timp ce cel mic se joaca in liniste pe podea ori luand masa cu alti prieteni cu copii la o terasa in oras. A avea copil inseamna nopti nedormite si cearcane, scutece pline, bluze patate de lapte regurgitat, lipsa de timp sa dai un telefon sau sa faci un dus, extenuare pana cand simti ca adormi in picioare. Ce plimbari pe munte, care citit cu cafea sau iesiri cu prietenii?
Un copil iti da viata peste cap si, oricat de multe masuri de precautie ti-ai lua, oricat de solemne iti vor fi fost juramintele ca nu-ti vei schimba stilul de viata, vine si momentul in care va trebui sa recunosti ca, da, viata ta nu mai e ce-a fost inainte. Castigam insa altceva, inestimabil si de neconceput in viata anterioara: dragostea unui copil care ne umple vietile cu varf si indesat, chiar fara a mai fi nevoite sa evadam pe munte, in carti sau la terase.
Cu drag,
Mara Wagner
http://mmmmmmmara.blogspot.ro/
Urmareste-ne pe Google News
