Am născut singură, deși eram la spital. A trecut o lună de atunci și încă am atacuri de panică

S-a împlinit o lună de când femeia l-a născut pe Wesley, fiul ei. Totodată, s-a împlinit o lună de când aceasta a trecut prin una dintre cele mai traumatizante experiențe din viața ei.

În luna august, Olivia, însărcinată în nouă luni și soțul ei au mers la spital, pentru că femeia tocmai intrase în primul stadiu al travaliului.

„Aveam contracții din ce în ce mai intense la fiecare 2-5 minute. Când am ajuns la spital, m-am dus la recepție și le-am explicat situația, dar mi-au spus să aștept. După jumătate de oră de așteptare, m-au dus într-o sală de recuperare după operația de cezariană, întrucât celelalte camere erau ocupate.

Doamna doctor mi-a spus că am o dilatație de 3 centimetri, iar eu i-am spus că încă am contracții foarte dureroase. Mi-a oferit un medicament pentru relaxarea mușchilor și asta a fost tot. A fost prima și ultima oară când am văzut-o.

După câteva minute, a intrat asistenta în cameră, care mi-a spus că de obicei, la o dilatație de 3 cm, se trimite persoana acasă până ce dilatația este completă și este pregătită să nască. I-am spus că nu pot merge acasă, pentru că durerile mele sunt prea mari și am întrebat-o dacă îmi poate induce travaliul. Mi-a spus că va discuta cu medicul.

Durerile creșteau din ce în ce mai mult, începusem să transpir abudent. Am chemat din nou asistenta și am rugat-o să-mi aducă niște gheață, pentru a mai calma durerile. Mi-a adus gheața și a plecat în grabă.

După ceva timp, am apăsat butonul de urgență și am vorbit cu altă asistentă, i-am spus că am nevoie de ajutor pentru că nu mai pot suporta durerile. Aceasta m-a asigurat că va veni un doctor să mă vadă, doar că mai durează puțin timp, pentru că se schimbă tura.”

Din păcate însă, nici asistentă și nici medicul nu au mai ajuns la femeie. Ce a urmat apoi este o experiență pe care nu ar trebui să o trăiască nici o femeie.

„Nu mi-a plăcut niciodată să dramatizez sau să mă plâng în vreun fel, dar ajunsesem într-un punct în care strigam după ajutor la fiecare contracție. La fiecare 2 minute strigam după cineva, oricine, care mă poate ajuta. Dar a fost în zadar. Nu a venit nimeni.

La un moment dat, durerea a devenit insuportabilă. Am început să mă panichez și l-am rugat pe jeremy, soțul meu să aducă pe cineva care să mă ajute.

Când a ieșit din salon, am simțit dintr-o dată nevoia de a împinge. Mi-am dat seama că se întâmpla. Nășteam și nu era nimeni lângă mine. Durerea era atât de puternică, încât trăiam disociere de tot ce e în jurul meu. Nici acum nu îmi amintesc ce s-a întâmplat în următoarele minute. Îmi amintesc doar că Jeremy a intrat în salon cu o asistentă, iar eu deja îl născusem pe Wesley.

Am început să strig și să întreb de ce s-a întâmplat asta, de ce nu m-a ajutat nimeni. I-am spus asistentei că sunt speriată, nici măcar nu știam dacă copilul meu este bine. Mi l-a dat în brațe și mi-a spus că este bine și că nu trebuie să-mi fac griji.

Abia îmi amintesc momentul în care l-am ținut în brațe pentru prima dată. Nu mă simțeam ca o mamă. Eram în stare de șoc și simțeam teroare în continuare. Nu-mi venea să cred ce s-a întâmplat. ”

Mai departe, Olivia povestește că după naștere, se simțea la fel se speriată și de îngrozită.

„24 de ore mai târziu, familia și prietenii îmi cereau poze cu Wesley, voiau să îl vadă. Am zâmbit la poze, în timp ce-l țineam pe fiul meu în brațe, dar mă simțeam departe de a fi fericită. Eram prea tristă și șocată în urma experienței pe care o trăisem.

Am născut singură, speriată și confuză. Soțul meu nici măcar nu era în cameră ca să fie martor la nașterea copilului său și ca să mă țină de mână. O lună mai târziu, aceste sentimente continuau să mă bântuie. Mă simțeam deprimată, anxioasă și aveam atacuri de panică. În plus, mă simțeam vinovată pentru că uneori nici nu mă puteam uita la copilul meu, care îmi amintea de experiența prin care am trăit.”

În final, Olivia transmite un gând bun tuturor mămicilor și ne spune că acum e mai bine, pentru că are familia și prietenii aproape. Și bineînțeles, pe Wesley. „Încerc să mă îngrijesc de sănătatea mea mentală. Merg la terapie acum și sunt mai bine. Vreau să fiu și mai bine pe viitor, pentru că vreau să mă bucur de fiul meu și de viața de familie.”