O femeie a stat 40 de zile la secția de psihiatrie pentru psihozele postpartum după ce a devenit mamă de gemeni

O mamă de gemeni s-a confruntat cu psihoza postpartum

Tony Pacitti (din SUA) este editor digital, scriitor și tată.

Într-o confesiune pentru „Insider”, a adus în prim-plan momentele dificile prin care au trecut atât el, cât și soția sa, când aceasta s-a confruntat cu psihoza postpartum. Tatăl a explicat că soția lui, Sondra, a avut primul episod de psihoză pospartum la o săptămână de la nașterea copiilor, gemenii Max și Lorenzo. Inițial, Sondra a primit un tratament pe care îl putea urma acasă:

„Gemenii noștri, Lorenzo și Max, au venit pe lume pe 3 aprilie 2020. La o săptămână de la naștere, soția mea, Sondra, a trecut printr-un episod psihotic, ce a durat 36 de ore. O priveam neajutorat cum trecea de la o stare la alta, de la paranoia la halucinații...

Cărțile despre bebeluși pe care le-am consultat menționau despre psihoza postpartum doar că este „ceva rar”. Potrivit centrului „MGH pentru Sănătatea Mentală a Femeii”, 1 sau 2 femei din 100 trec prin psihoză postpartum după naștere. Într-adevăr, este vorba despre ceva rar, ceea ce însemna că soția mea făcea parte dintre femeile mai puțin norocoase.

Sondra a fost externată după câteva zile cu tratament pentru a o menține stabilă și spunându-i-se clar că trebuia să doarmă, ceea ce era imposibil cu gemeni, chiar dacă ai parte de ajutor. În plus, pandemia a făcut ca „satul”pe care ne puteam baza să nu mai fie disponibil.

Am avut câteva săptămâni bune, dar ea nu dormea. Când băieții au ajuns la vârsta de 6 săptămâni, episodul de psihoză postpartum a revenit, de această dată mai subtil. Știam că soția mea îmi ascundea ceva important.”

A ajuns într-o secție de psihiatrie din pricina psihozei postpartum

După ce i-a mărturisit soțului ei că intenționa să se sinucidă, Sondra a fost internată într-un spital de psihiatrie pentru 40 de zile. În această perioadă, Tony s-a ocupat de gemeni, așa cum a povestit pentru sursa citată:

„Într-o dimineață de iunie, după o oră de discuții cu ea, Sondra mi-a mărturisit ceea ce gândea: „M-am gândit să mă sinucid.”

În acea vară, Sondra a petrecut aproape 40 de zile într-o secție de psihiatrie din Providence și, pe fondul restricțiilor impuse de pandemie, nu am putut să o vizitez. Singurele contacte cu ea erau scurte conversații la telefon, în cadrul cărora nu mă întreba nimic despre băieții noștri, spunându-mi că nu îi iubea deloc și că nu își dorea să fie mamă. Știam că nu era adevărat, că totul era o consecință o psihozei, însă ea nu recunoștea că se confrunta cu așa ceva.

Între timp, am rămas acasă, încercând să fiu un tată cât mai bun. Eram plin până la cot de lapte praf și de caca de bebeluș și îmi era greu să mă bucur. La un moment dat am vrut să iau o „pauză” de la toate lucrurile pe care le așteptasem, în calitate de tată, după care m-am gândit la Sondra, la faptul că ratează toate acestea și m-am simțit cumva vinovat. Inclusiv dragostea enormă pe care o aveam pentru băieți era eclipsată de grija pentru starea de bine a soției mele și de grijile referitoare la viitorul familiei noastre.” 

„Am visat cum trebuie să-mi distrug copilul mai mare pentru a-mi salva bebelușul”. O mamă povestește despre episoadele de psihoză postpartum

Din pricina tratamentelor, mama a suferit pierderi de memorie

Tatăl a explicat că, în condițiile în care medicamentele nu au dat rezultatele așteptate în cazul soției lui, aceasta a fost supusă terapiei electroconvulsivante. În urma acestui tip de terapie, Sondra s-a confruntat cu pierderi de memorie, nu își aducea aminte că era bolnavă și nici nu își amintea de copiii ei. Pentru sursa citată anterior, Tony a venit cu următoarele detalii:

„Speranțele au pierit cu totul către finalul verii, în condițiile în care medicamentele nu își făcuseră efectul, iar Sondra a început terapia electroconvulsivantă. Medicul mi-a spus că această terapie nu era precum ceea ce se putea vedea prin filme, însă explicațiile sale nu au făcut altceva decât să mă determine să mă gândesc la stigmatizările unui tratament controversat, bazat pe „electroșocuri”, așa cum apărea în diverse filme și într-unul dintre cântecele formației Ramones. În plus, medicul mi-a explicat că terapia era ultima soluție și că, deși era intensă, dădea rezultate în cazuri extreme, așa cum era și cel al Sondrei. Nu am avut de ales decât să am încredere în vorbele medicului.

După a treia ședință de terapie electroconvulsivantă, soția mea mi-a dat telefon, pentru prima dată după mai multe luni și i-am auzit vocea reală, nu cea influențată de psihoze. „Am copii? Te rog, vorbește-mi despre ei!” 

Unul dintre efectele adverse ale terapiei electroconvulsivante sunt pierderile de memorie, ceea ce însemna că ea nu își mai amintea nimic din luna martie a acelui an până la momentul în care ne aflam atunci. Patru luni din viața ei dispăruseră. Momente pe care le așteptase o viață întreagă fuseseră șterse. Nu își amintea că se confrunta cu psihoza sau că se gândise la suicid și nu își amintea nici măcar momentul în care își ținuse fiii în brațe pentru prima dată. Sondra a venit acasă în luna iulie a acelui an. Era confuză și obosită, însă începuse să-i iubească iar pe copiii noștri.

Treptat, sărbătorile și alte clipe au început să-i ofere noi amintiri. Cele pe care le pierduse nu vor mai reveni, însă am discutat despre tot ceea ce se întâmplase în lipsa ei și, în plus, știa că, ori de câte ori dorea să-mi pună întrebări, eram gata să-i ofer răspunsuri.” 

Experiența prin care a trecut mama a fost traumatizantă și pentru soțul ei

În timp ce mama care a fost internată 40 de zile într-o secție de psihiatrie din pricina psihozei postpartum nu își amintește nimic din acea perioadă, soțul ei a recunoscut că încă este traumatizat în urma acelei experiențe. Tony și-a încheiat confesiunea pentru sursa menționată în felul următor:

„Au trecut trei ani de atunci și, în ciuda progreselor enorme pe care le-a făcut, eu sunt încă traumatizat în urma acelei experiențe. Am fost de față când își pierdea mințile, am auzit-o spunând că voia să se sinucidă și am rămas cumva cu un gust amar pentru că am fost într-o lume fără ea. Pe lângă faptul că îmi aduc aminte de perioada în care nu a fost lângă mine, încă mă tem că psihoza poate reveni oricând. 

De curând am întrebat-o pe soția mea dacă simte că acea experiență o definește. „Nu”, mi-a răspuns ea. „Cum să fiu definită de ceva despre care nu îmi amintesc să se fi întâmplat? Tu simți că acea experiență te definește? „Desigur”, i-am răspuns. „Este ceea ce m-a făcut să devin tatăl care sunt astăzi. Și pot spune că în fiecare zi mă trezesc puțin speriat.” Cred că întotdeauna va fi așa.”